Baltagul de Mihail Sadoveanu

Despre autor:

Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) a fost scriitor, academician și om politic român. A scris povestiri, nuvele, romane, reportaje, memorialistică, fiind cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri.

A absolvit Facultatea de Drept din București. Ca om politic, a oscilat între forțele de dreapta și de stânga. Tocmai din cauza activității politice, Sadoveanu a devenit un scriitor „nefrecventabil”. Unii sunt chiar de părere că ar trebui eliminat dintre clasicii literaturii române. Eu cred că asta nu-i știrbește cu nimic valoarea literară. Iar dacă ar fi să ne luăm după activitatea politică, atunci am putea să-l includem și pe Octavian Goga pe lista de indezirabili. Ca să nu mai vorbim de scriitori de la case mai mari, din literatura universală, am vrut să zic.

Despre carte:

Dacă vorbim despre romanul noir scandinav, de ce n-am putea vorbi și despre romanul noir românesc? Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o imediat ce am terminat de (re)citit Baltagul. Și cred că exact în nota asta am citit roamnul, ca pe unul mistery, în care un personaj dispare fără urmă și un detectiv pornește pe urmele lui, încercând să dezlege misterul dispariției. Cel dispărut de acasă este un oier din Măgura Trascăului, Nechifor Lipan, iar „detectivul” de ocazie este chiar soția lui, Vitoria Lipan.

S-a spus despre Baltagul că este o monografie a satului românesc, că este o interpretare a baladei Miorița și chiar că ar fi un fel de epopee – povestea unei călătorii, determinată de o pasiune puternică. Posibil, însă eu am privit-o mai degrabă ca pe un roman cu detectivi. Unul foarte savuros, de altfel.

După ce Nechifor Lipan nu se mai întoarce acasă dintr-o „călătorie de afaceri”, soția lui, Vitoria, bănuiește că i s-a întâmplat ceva rău. Mai rău decât „o dușmancă zglobie, cu ochii verzi”, așa cum sugerează baba Maranda, vrăjitoarea satului, atunci când Vitoria merge să se sfătuiască cu ea. Așa că cere ajutorul preotului (un fel de autoritate supremă în sat), care o sfătuiește să se adreseze autorităților. Cum Vitoria nu știa să scrie, preotul a scris scrisorile în locul ei, mulțumindu-se, în schimb cu un berbecuț din turma lui Lipan.

În speranța că-și va vedea bărbatul întors acasă, Vitoria ține post negru vinerea, merge să se închine Sfintei Ana la mănăsture și plătește slujbe în biserică, dar cum toate astea par să nu ducă la niciun rezultat, în cele din urmă, se pregătește să plece în căutarea bărbatului dispărut. Vinde „burdufuri de brânză și păpuși afumate și piei de miel” unui negustor, își trimite fiica la mănăstirea Văratec, apoi, împreună cu fiul său, Gheorghiță, pleacă în căutarea lui Nechifor.

Apropo de Minodora, fiica Vitoriei, m-am distrat tare citind mesajele pe care le schimba cu tânărul Ghiță Topor. Vitoria însă se pare că nu le găsea atât de amuzante, din moment ce nu se învoia cu niciun chip s-o dea pe Minodora după „feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.”

Pe drum, Vitoria se întâlnește cu mulți oameni, discută cu ei, pune înterbări, iscodește și, mai ales, ascultă. Ea se adresează autorităților, chiar dacă nu are (pe bună dreptate) prea multă încredere în ele. Nu știu de ce, dar unele dintre epripețiile Vitoriei în relația cu „personalul stăpînirii” mi-au dat senzația de deja-vu.

În cele din urmă, Vitoria descoperă cadavrul lui Nechifor într-o râpă. Rana de la cap, pricinuită de un baltag, îi confirmă Vitoriei bănuiala că soțul ei a fost ucis. Ajutată de cucoana Maria, soție de cârciumar – și personajul meu preferat – îi descoperă curând și pe făptuitori. Pentru că autoritățile, în persoana domnului subprefect Anastase Balmez, care anchetează cazul, par incapabile să facă dreptate, Vitoria decide să-i facă pe criminali să mărturisească. O ajută Gheorghiță și baltagul ucigaș.

Ce mi-a plăcut:

graiul moldovenesc în care Sadoveanu își spune povestea, chiar dacă, uneori, regionalismele îngreunează lectura; da, fără îndoială că limbajul mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta
descrierea fenomenelor naturii – iarna și apoi venirea primăverii peste satele de la munte
modul în care autorul își descrie personajele, inclusiv trăsăturile fizice și îmbrăcămintea pe care o poartă.

Vitoria Lipan

S-a căsătorit foarte tânără cu Nechifor, apoi au plecat de lângă familiile lor și s-au stabilit în Măgura Trascăului, un sat de munte. Vitoria își iubea soțul, în ciuda faptului că nu avea întotdeauna o viață ușoară cu el. Am fost uimită să citesc că asta face din Vitoria o femeie slabă, incapabilă să se valideze altfel decât prin căsătorie și maternitate. Dar ce șansă ar fi avut o nevastă de oier dintr-un sat de la munte? Să devină avocată? Profesor? Corporatistă? Dimpotrivă, eu cred că Vitoria Lipan este o femeie puternică, tenace, inteligentă și vicleană.

S-a mai spus că Vitoria Lipan nu poate fi un model pentru tânăra generație pentru că, deși soțul ei o mai altoiește din când în când, mai ales când vine de la cârciumă, ea totuși îl iubește. Și că, prin urmare, Baltagul nu ar trebui citit de elevii de la gimnaziu, fiindcă nu au ce învăța din cartea asta. Ei bine, dacă cineva atât a înțeles din roman, cred că mi-aș pierde vremea încercând să discut despre asta.

Gheorghiță, fiul Vitoriei, credea despre ea: „Mama asta trebuie să fie fermecătoare; cunoaște gândul omului”.

Vitoria își conducea gospodăria cu pricepere și nu a ezitat să-i trimită fiului său instrucțiuni precise, în lipsa soțului. Iar ca femeie de afaceri, ea s-a descurcat foarte bine să negocieze și să vândă marfa atunci când a avut nevoie de bani.