Calendar: 24 februarie – Dragobete

1607 Orfeu de Claudio Monteverdi, una dintre primele piese recunoscute ca operă, a avut premiera la Palatul Ducal din Mantua, Italia. Opera Orfeu, cu un libret în cinci acte, are pasaje muzicale elaborate, interpretate de un spectru neobișnuit de larg de instrumente.

Sursa foto: wikipedia

1809Teatrul londonez Drury Lane a ars din temelii. De-a lungul timpului, au existat patru clădiri destinate teatrului Drury Lane – prima, construită în anii 1660 -, iar cea care a ars în 1809, este cea de-a treia clădire. Se povestește că R.B.Sheridan, proprietarul clădirii a fost văzut bând un pahar de vin în timp ce privea incendiul care-i mistuia clădirea și i-au fost atribuite următoarele cuvinte: „Cu siguranță, unui om trebuie să i se dea voie să bea un pahar cu vin lângă propriul foc”.

Continuă lectura „Calendar: 24 februarie – Dragobete”

Calendar de Advent: 2 decembrie

Adventul este perioada de pregătire spirituală pentru sărbătoarea Nașterii lui Iisus și începe în duminica dinaintea Sfântului Andrei, sărbătorit pe 30 noiembrie. 

Originea termenului advent este în limba latină (adventus înseamnă venire) și se întoarce în timp până în secolul al IV-lea. Un secol mai târziu, în Galia, Adventul era o perioadă de penitență, cu trei zile de post pe săptămână, și începea 11 noiembrie, de ziua Sfântului Martin. În Roma, adventul dura mai puțin și avea un caracter festiv. În secolul al XIII-lea, Adventul era deja o perioadă de post de patru săptămâni, în care erau interzise căsătoriile, jocurile sau ospețele. În secolul al XX-lea, s-a renunțat la aceste restricții, Adventul devenind, mai degrabă, o perioadă a pregătirilor spirituale.

Cununa de Advent. Casele sunt împodobite cu coronițe de Advent, cu patru lumânări, care se aprind, pe rând, în cele patru duminici care preced Crăciunul, astfel încât, în ultima duminică sunt aprinse toate cele patru lumânări. De obicei, trei dintre lumânări sunt purpurii, culoarea penitenței, iar a patra este roz, culoarea bucuriei. După Crăciun se înlocuiesc cu lumânări albe.

Lumânările simbolizează venirea lui Iisus și, mai demult, se obișnuia să fie aprinse de o persoană cu numele Ioan sau Ioana, de la Ioan Botezătorul, care a fost primul care a recunoscut natura divină a lui Iisus.

Sfeșnicul cu șapte brațe este o variantă germană a coroniței de Advent. In sud-vestul SUA, se confecționează și cununi de Advent din ardei roșu, iar în provinciile din estul Canadei, cununile de Advent au formă de cruce și sunt așezate în biserică, în fața altarului.

În Munster, Germania, se află cea mai mare cunună de Advent din lume și are dimensiunile unui cvartal.

Calendarul de Advent marchează zilele rămase până la sărbătoarea Nașterii Domnului, numărând de la 1 până 24 decembrie.

Adventul în lume. În diverse locuri din lume, Adventul este un bun prilej pentru diverse ceremonii. În regiunea Twente, Olanda, pentru a alunga spiritele rele și a întâmpina Crăciunul, oamenii cântă la instrumente de suflat, făcute din trunchiuri de brazi tineri. În multe țări, se pun în scenă mici reprezentații teatrale, cum ar fi Herbergsuchen în Germania, Pastores în Filipine sau Pastorhinas în Brazilia.

În America Latină, Las Posadas (înseamnă han) este o celebrare care durează nouă zile și rememorează călătoria lui Iosif și a Mariei către Bethleem, unde li s-a refuzat cazarea la han. Inițial, sărbătoarea se ținea în biserici, unde se rosteau rugăciuni numite novenas, apoi s-a mutat în aer liber. La lăsarea întunericului, începe o procesiune, condusă de un copil îmbrăcat în înger, urmat de alți copii care poartă imagini cu Maria și Iosif și o mulțime de oameni cu lumânări în mână. Când ajung la casa aleasă să fie gazdă, inițial li se refuză intrarea, se rostesc rugăciuni, apoi sunt poftiți înăuntru și începe petrecerea. În fiecare seară, este aleasă altă casă să fie gazdă.

Desertul tradițional de Crăciun în Anglia este o budincă umplută cu prune, deseori servită flambată cu brandy și decorată cu o rămurică de laur.

Scurt istoric. Originile budincii de Crăciun se găsesc în terciul medieval, un preparat gros, fiert și care conținea carne și fructe, când se afla pe masa celor bogați.

Până în secolul al XIX-lea, budinca de prune era deja un simbol important al Crăciunului iar în timpul persecuțiilor puritane, era nelipsită de la masa de Crăciun.

Regina Victoria și familia ei au făcut din budinca de prune un adevărat  preparat național.  

Atât de importantă devenise budinca de Crăciun încât și-a făcut loc și în celebra O poveste de Crăciun a lui Charles Dickens.

Ia uite! Un norișor de abur! Budinca fu scoasă din cuptor. Mirosea ca în ziua de spălat rufe! De la șervetul care acoperea minunăția. Mirosul de la birt și de la patiseria de alături! În câteva clipe, doamna Crachit se întoarse – îmbujorată, dar zâmbind cu mândrie – cu budinca tare și vârtoasă ca o ghiulea pestriță arzând în jumătate de sfert de brandy și având în vârf o crenguță de brad.

Ah, ce budincă minunată!

(Charles Dickens – O poveste de Crăciun, Editura Arthur, pag.85)

Superstiții. Toată familia participa la pregătirea budincii de Crăciun, membrii familiei amestecând cu rândul în ea (de la est la vest, după unele  superstiții), după care o puneau într-un sac de pânză pentru a fi fiartă.

Nu doar sensul în care se învârtea în budincă era un subiect de superstiții. Se credea că cel care găsea amuleta ascunsă în budincă va avea parte de un eveniment (fericit sau nefericit) în anul care va veni. Altă superstiție era legată de numărul ingredientelor cu care trebuia gătită budinca (nici mai mult, nici mai puțin de 13). 

Clubul budincii. În Anglia, în secolul al XIX-lea exista un așa numit „club al budincii”. În săptămânile sau chiar lunile care precedau Crăciunul, familiile nevoiașe depuneau o sumă mică la băcanul local, ferind-o astfel de tentațiade a o cheltui și având astfel posibilitatea să pregătească o budincă de Crăciun.

Budincile uriașe. În 1859, în cinstea noii căi ferate, localnicii din Paignton, Anglia, au preparat o budincă din 250 kg de făină, 92 kg de fructe de pdure, 48 kg de zahăr, 320 de lămâi, 360 l de lapte, 200 kg de seu, 150 de semințe de nucșoară. Au numit-o Budinca Monstru și au transportat-o cu o căruță trasă de opt cai. Budinca trebuia să fie mâncată de 850 de oameni nevoiași și de 300 de muncitori de la căile ferate, dar n-a mai apucat, fiindcă a fost distrusă de o gloată imensă de spectatori, „bine-dispuși” de cidul local, cu care se trataseră în așteptarea budincii. 

Dacă credeți că budinca din Paignton era uriașă, ce ziceți de cea de trei tone preparată în Aughton, Lancashire, în 1992? 

Budinca de Crăciun în lume. Nu doar în Anglia budinca este un preparat important pentru sărbătorile de Crăciun. Budinca de orez are locul ei pe mesele scandinavilor, iar kutya este un preparat tradițional în Rusia și Ucraina, preparat din cereale fierte, miere, semințe de susan și nuci. În trecut, în Rusia existau întotdeauna câte trei vase de Kutya, alb, gălbui și negru, ca simbol al celor trei Magi.

Calendar: 16 mai

1703: A murit Charles Perrault (n. 1628, Paris), poet, povestitor, dramaturg și traducător francez, membru al Academiei Franceze. A devenit celebru prin poveștile Barbă Albastră și Tom Degețelul.

220px-ChPerrault-min
Sursa foto

1792: A fost inaugurat Teatrul La Fenice din Veneția, cu o operă de Giovanni Paisiello. În secolul al XIX-lea, la Teatrul La Fenice au avut loc premierele operelor unor compozitori celebri: Bellini, Rossini, Donizetti, Verdi. Teatrul poartă numele păsării Phoenix, pentru că s-a ridicat „din propria cenușă”, după ce teatrul cel mai important din Veneția, Teatro San Benedetto, a fost distrus într-un incendiu, în 1774. Al doilea incendiu a avut loc în 1836, iar cel de-al treilea în ianuarie 1996. În urma acestui al treilea incendiu, din teatru nu au mai rămas decât pereții exteriori, iar teatrul a fost redeschis abia în noiembrie 2004.

Sursa foto
Sursa foto

Recomandare de lectură:

Moarte în La Fenice de Donna Leon.

Casa Julietei

Romeo și Julieta – povestea

Povestea lui Romeo și a Julietei se bazează pe o legendă veche, cu rădăcini care ajung până la vechii greci. Povestea a apărut apoi sub forma unei nuvele în 1476 și, mai târziu, în 1524, a fost repovestită de Luigi da Porto, născut în regiunea Veneto. Acțiunea se desfășoară la Verona în anii 1302-1304, în timpul domniei lui Scaligeri iar personajele au fost redenumite Romeo și Julieta. Populara poveste de dragoste a fost tradusă în limba engleză, iar apoi geniul lui William Shakespeare și-a pus amprenta asupra ei pentru totdeauna. El a transformat povestea într-o piesă de teatru tradusă în zeci de limbi și jucată pe scene din întreaga lume.

Dacă vrei o altfel de poveste, îți recomand romanul Julieta de Anne Rice.

Casa din Verona

Casa identificată ca fiind casa Julietei este la jumătatea străzii Cappello. În ciuda faptului că istoricii spun că nu există aproape nimic pentru a lega această casă de tragica poveste de dragoste scrisă de Shakespeare, o jumătate de milion de turiști vizitează curtea în care se spune că ar fi avut loc scena balconului. Singura legătură este că această casă a aparținut odată familiei Cappello, modelul pentru familia Capulet. Casa exista deja în secolul al XII-lea și este rezultatul unificării mai multor case în jurul unei curți. În 1905, când orașul Verona a cumpărat casa, aceasta era abandonată și avea o grădină mare. Există zvonuri că această casă a fost odată un bordel.

Sunt puține dovezi că cei doi au existat vreodată, dar dragostea lor a fost celebrată în multe feluri.

casa-julietei

Am intrat în curte printr-un gang, cu pereții albi tapetați de biletele de dragoste lăsate de vizitatori. Alții, mai puțin inventivi, s-au mulțumit să scrie numele celui/celei iubit/e.

casa-julietei

În mica curte se găsește o statuie de bronz a Julietei. Tradiția spune că, dacă atingi sânul drept al Julietei vei avea noroc în dragoste, așa că o grămadă de vizitatori (de ambele sexe) țin morțiș să imortalizeze momentul. Ca urmare, metalul este lustruit în zona cu pricina, la fel ca piciorul Sfântului Petru din bazilica de la Roma sau câinele de pe podul Carol din Praga.

A fost “stabilită” și o zi de naștere a Julietei, pe 12 septembrie, așa că în această zi vizitatorii pun flori în jurul statuii, în cinstea sărbătoritei.

casa-julietei
N-ai cum să faci poza asta fără o grămadă de photo-bombs 🙂

Alt loc în care poți lăsa un mesaj de dragoste este poarta metalică din curte de care sunt atârnate sute de lacăte colorate cu mesaje (cumpărate de la magazinul din curte, bineînțeles).

casa-julietei

 În fiecare an, sute de scrisori adresate simplu “Casa Julietei, Verona” sosesc din întreaga lume, scrisori la care răspund membrii unei echipe de voluntari locali de la Clubul Julietei, club care are biroul într-o clădire din curte.

Obiceiul de a lăsa declarații de dragoste a fost subiectul filmului “Scrisori către Julieta”, în care au jucat Vanessa Redgrave și Amanda Seyfried.

casa-julietei

Punctul de atracție este, evident, balconul.

Se spune că a fost adăugat casei în 1928, dar acest zvon nu a oprit vizitatorii (mai ales vizitatoarele) să-și dorească o fotografie pe balcon. Așa că, dacă vrei să faci celebra poză, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare. Unele dintre visătoare pun la mare încercare nervii sutelor de turiști care stau în curte cu aparatele pregătite așteptând să apară în balcon … Julieta pe care vor s-o imortalizeze. Doar că locul e, mai mereu, ocupat de alte Juliete.

balconul-julietei

Dacă vrei să vezi interiorul casei, restaurat în 1996, trebuie să plătești biletul de intrare (6 euro) sau poți folosi Verona card, dacă ai achiziționat unul și poți intra gratis.

Interiorul a fost decorat în stilul casei unui comerciant bogat din secolul al XIV-lea. Am văzut câteva piese de mobilier interesante (de exemplu, patul folosit în filmul lui Zeffirreli) și costumele celor doi protagoniști (sau replicile lor) din același film. Peste tot sunt citate din Shakespeare. Ai șansa chiar să ieși pe balcon și să faci celebra poză, dacă există un Romeo care să te aștepte să apari. Din păcate pentru noi, cei doi Romeo erau acasă, așa că ne-am mulțumit cu poza balconului fără noi :).

casa-julietei

Casa Julietei și marketingul

Am ieșit pe același gang pe care am intrat și, lângă poartă, am descoperit un magazin de unde pot fi cumpărate diverse obiecte – prosoape, șorțuri, șervete – pe care se brodează mesajul (de dragoste, evident) solicitat de client. Interesant suvenir de la casa Julietei de adus acasă.

casa-julietei

Am citit că unii spun că e o pierdere de timp să vizitezi o “făcătură” și nu merită să faci asta. Făcătură-nefăcătură, e o excelentă lecție de marketing (o poveste care aduce foarte mulți bani și asta de o lungă perioadă de timp).

Casa Julietei în literatură

„În căldura după-amiezii, curtea era efectiv o capcană turistică, dar am privit supus cum vizitatorii transpirațise pozau cu rândul alături de o statuie de bronz kitsch a eroinei lui Shakespeare, având sânul drept tocit de un milion de mâini. Se părea că mângâierea sânului ei aducea noroc. Un domn japonez m-a înghiontit în braț și a mimat un aparat foto, limbajul internațional al semnelor pentru „Vrei să-ți fac o poză?”, dar m-am chinuit să-mi imaginez că o fotografie cu mine strângând în mână sânul unei statui de bronz ar putea fi deprimantă, așa că am refuzat politicos și mi-am croit drum spre ieșire…”

(Noi de David Nicholls)

Recomandare de lectură

Dacă ai trecut pe-aici, dă-mi un semn să aflu și eu :). Și dacă ți-a plăcut ce-ai citit, dă-le un semn și prietenilor tăi, să citească și ei.