Când am început să citesc cartea Acolo unde cântă racii de Delia Owens nu credeam că o să o și duc la bun sfârșit. Nu părea deloc genul meu de carte. Înainte să mă apuc de ea, am citit mai multe recenzii, majoritatea laudative, toate lumea părea să citească romanul acesta, parcă era peste tot. De obicei, evit genul acesta de cărți, îmi place să las lucrurile să se liniștească puțin și apoi văd dacă merită sau nu citită cartea respectivă. În general, am încredere în instinctul meu. Mă mai ajut, desigur, și de unele recomandări venite de la persoane care știu ce-mi place să citesc. Continuă lectura „Acolo unde cântă racii de Delia Owens – o carte de o frumusețe tulburătoare”→
Ann Cleves (n.1954, Anglia) este o autoare engleză. A renunțat la facultate și a lucrat ca asistent social pentru copii, ajutor de salvamar, bucătar la un centru de observare a păsărilor și ofițer pentru eliberarea condiționată. Probabil că experiența acumulată în aceste posturi a inspirat-o să scrie romanele pe care le-a publicat mai târziu.
A început să scrie când soțul ei, un cunoscut ornitolog a primit un post pe o insulă mică, iar Ann l-a însoțit.
Până în prezent a publicat, începând cu 1986, peste douăzeci de romane, traduse în peste douăzeci de limbi. Are două serii de succes, Vera Stanhope și Shetland, care au fost ecranizate pentru televiziune.
Intriga
În Newcastle, câteva zile înainte de Crăciun, detectivul Joe Ashworth se întoarce acasă cu metroul, împreună cu fiica sa, Jessie. Călătoria lor este întreruptă din cauza vremii (o furtună de zăpadă neașteptată) și toată lumea este nevoită să coboare. Cu excepția unei singure persoane care nu face nicio mișcare. Este Margaret Krukowski, o femeie de 70 de ani, care fusese înjunghiată, fără ca nimeni să observe. Joe este polițist în echipa Verei Stanhope, din care mai fac parte Holly și Charlie. Imediat după descoperirea crimei, Vera și echipa sa încep cercetările. Primele indicii îi duc în Mardle, un orășel din apropiere, la pensiunea de pe Strada Portului, unde Margaret locuia într-un mic apartament la ultimul etaj. Lucrurile se complică și mai mult când, după câteva zile, este ucisă încă o femeie, o prostituată, alcoolică care mai avea și obiceiul să se drogheze. Iar toți cei de pe Strada Portului par că ascund un secret, cei vii ca și cei morți deopotrivă. Continuă lectura „Secretele din Strada Portului de Ann Cleves (Vera Stanhope #6)”→
Agatha Mary Clarissa, lady Mallowan, născută Miller, mai cunoscută ca Agatha Christie (1890 – 1976) a fost o scriitoare britanică de romane, povestiri și piese de teatru polițiste. Sub pseudonimul Mary Westmacott a scris și câteva romane de dragoste, mai puțin cunoscute. Am scris mai multe despre Agatha Christie aici.
Despre carte:
Moartea vine ca un sfârșit este o carte care, la prima vedere, nu pare scrisă de Agatha Christie. Când am început s-o citesc, mi s-a părut atât de diferită de toate celelalte, încât m-am întrebat de vreo două ori dacă nu e vreo greșeală de editare. Presupun că de vină pentru asta e nu atât locul în care se petrece acțiunea – în Egipt mai călătorisem cu Agatha în Moarte pe Nil – cât mai ales timpul – în vremea faraonilor? – părea destul de atipic pentru un roman cu crime. Dar, destul de repede, am recunoscut stilul și, mai ales, măiestria autoarei. Pentru că e nevoie de o anume măiestrie scriitoricească ca să imaginezi o poveste credibilă cu „detectivi” în Egiptul Antic. Continuă lectura „Moartea vine ca un sfârșit de Agatha Christie – o călătorie de groază în Egiptul Antic”→
Jean-Luc Bannalec este pseudonimul literar a lui Jörg Bong (n.1966), critic literar, editor, scriitor, fotograf și jurnalist german. Lucrează ca publicist și locuiește în Frankfurt-pe-Main și în Bretania, iar din 2012 a început să publice seria de romane polițiste dedicată comisarului Dupin. Cărțile au fost traduse în mai multe limbi și s-au bucurat de mare succes. De asemenea, au fost ecranizate și difuzate în mai multe țări europene..
Grasă şi proastă. Aşa sună titlul unei cărţi de Rodica Ojog-Braşoveanu – scriitoare pe care altfel o apreciez – pe care nu mă pot hotărî nicicum s-o citesc. Fix din cauza titlului. Fiindcă nu mă pot împiedica să mă întreb ce chestii interesante pot afla eu despre un personaj de tipul ăsta.
Sau Sunt o babă comunistă, titlu care mă scoate de-a dreptul din sărite de câte ori îl aud. Şi babă, şi comunistă? Asta-i deja prea mult! Parcă sună a jurnalul vecinei mele de bloc, pe care, sincer, n-am niciun chef să-l citesc. Continuă lectura „Ce importanţă are titlul în alegerea unei cărţi?”→
Agatha Mary Clarissa, lady Mallowan, născută Miller, mai cunoscută ca Agatha Christie (1890 – 1976) a fost o scriitoare britanică de romane, povestiri și piese de teatru polițiste. Sub pseudonimul Mary Westmacott a scris și câteva romane de dragoste, mai puțin cunoscute. Am scris mai multe despre Agatha Christie aici.
Despre carte:
Sunt o fană a Agathei Christie și, în tinerețe, am citit-o mult. Cred că am dat gata tot ce a apărut la noi. Cu toate astea nu-mi amintesc mare lucru din cele mai multe dintre cărți. Așa că, de ceva vreme, mi-am propus să le recitesc. Și, de cele mai multe ori, când stă să vină, așa, un fel de reading slump (care e echivalentul în română?), sigur, sigur Agatha Christie e cea mai bună alegere. Nu mă dezamăgește niciodată. Continuă lectura „Crimă la vicariat de Agatha Christie – sau cum se spionau oamenii când nu se inventase Facebook”→
Agatha Christie este cea mai populară scriitoare de romane detectivistice din toate timpurile și cel mai bine vândut scriitor din lume până în prezent. Am scris mai multe despre Agatha Christie aici.
Despre carte:
Orice autor rezonabil de thrillere începe acțiunea romanului cu un cadavru, poate chiar mai multe, doar Lady Agatha a fost în stare să pornească de la un tablou aparent banal, cu o casă pe malul unui canal, dăruit de o doamnă rezidentă la o casă de oaspeți pentru persoanele în vârstă unei alte doamne, întâmplător mătușa lui Tommy Beresford. Și tot întâmplător, Tuppence este măcinată de strania impresie că a mai văzut casa din tablou undeva. Doar că nu-și putea aduce aminte deloc unde o văzuse. Continuă lectura „Tabloul de Agatha Christie – recenzie”→
Agatha Christie Lady Mallowan, născută Miller (1890 – 1976), scriitoare britanică de romane, povestiri și piese de teatru polițiste este cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor. Am scris mai multe despre Agatha Christie aici.
Despre carte:
Cei patru mari este un roman diferit de celelalte din seria Hercule Poirot. Dacă în celelalte, micul detectiv investighează crime comise în Anglia rurală sau, uneori, în locuri mai exotice – Poirot pleacă și el câteodată în vacanță, nu? – de data aceasta, Poirot are de-a face cu un cartel care pare că vrea să conducă lumea. Sub numele Cei patru mari se ascund un chinez foarte inteligent (creierul întregii afaceri), un milionar american, o cercetătoare științifică franțuzoaică și un englez poreclit „Distrugătorul”, foarte talentat în deghizare. Continuă lectura „Cei patru mari de Agatha Christie – recenzie”→
N-am mai făcut demult un tag, de altfel, n-aș putea spune că sunt neapărat un fan al tag-urilor, dar am văzut unul tare simpatic pe Delicatese literareși m-am gândit să-l fac și eu, în așteptarea vacanței.
N-am putut să mă abțin să-l personalizez puțin, așa că a ieșit un tag de vacanță cu thrillere, mystery sau romane polițiste, cum vrei să le spui.
1. O carte al cărui titlu ne duce cu gândul la vacanță
De când am văzut prima dată cartea asta, m-am întrebat cum își petrece vacanța de Crăciun micul și tipicarul detectiv belgian. Când am citit-o, am aflat răspunsul și m-am întrebat cum de n-am știut de la bun început: cum altfel decât într-o vilă englezească, investigând o crimă. Așadar, un Crăciun plin de mister și suspans. Continuă lectura „Tag de vacanță”→
Silviu Iliuță este producător executiv la Cronica cârcotașilor și scrie pe blogul Cronici pe bune. A debutat în 2016 cu Toate titlurile bune au fost date, apoi a publicat Cronicile unui bărbat și Am găsit un titlu. Habar n-aveam că s-au inventat cărțile astea, dar acum, după ce am citit Detectiv de România, le-am trecut pe musai list.
Despre carte:
De ce am citit cartea? Pentru că mi-a fost propusă de către Editura Bookzone și, deși nu prea sunt o cititoare de literatură română contemporană, am fost curioasă să văd cum arată un Detectiv de România. Nu știam nimic despre autor, nu auzisem de roman, dar m-am gândit că o carte cu un detectiv în titlu – fie el și din România 🙂 – merită să-i dau o șansă.
Dacă mi-a plăcut? Da, mi-a plăcut mult, deși recunosc că nu mă așteptam. E o carte amuzantă, pe care am citit-o în „doze” mici, ca să pot savura fiecare întâmplare. Ceea ce-ți recomand și ție.
Ce este Detectiv de România? Un roman polițist, cu multe accente comice, care te va face (romanul, nu accentele) să râzi pe săturate. Deși o carte nu ține loc de mâncare, ca să te poți sătura, ar zice Anton Scorilo, super-detectivul lui Siviu Iliuță. Povestea este adusă la viață de o galerie de personaje, unul mai excentric și mai amuzant ca altul. Chiar așa excentrice, par foarte veridice și o să recunoști în ele personaje din viața ta reală: verișoara Doina care se mărită cu englez cunoscut pe Internet (englez care s-a dovedit, de fapt un indian), unchiul și mătușa mândri de nepotul pe care l-au crescut pe anton așa de bine încât, la 6 ani și jumătate depășea greutatea medie a unui copil cu 36 de kilograme, colega de clasă de care te-ai îndrăgostit încă din primii ani de școală și care fuge cu un aviator, prefectul corupt, polițistul cu note minuscule la examene, și mulți alții..
Nu doar personajele, ci și întâmplările prin care trec personajele fac parte din viața noastră de zi cu zi: obiceiurile de la nunți, ritualurile de le înmormântări, examenele, felul în care ne călcăm în picioare la coadă la supermarket, ca să prindem un loc mai în față, fetele care pleacă în Italia, în speranța unei vieți mai bune, pasiunea de a cumpăra gadgeturi chinezești de pe net (e drept că s-au dovedit foarte utile pentru detectivul Anton) sunt doar câteva, foarte puține dintre ele. Autorul face în Detectiv de România o radiografie acidă, dar amuzantă, a vieții noastre cotidiene.
Anton provincialul în București:
Deși este octombrie, afară este cald, așa că mulți dintre ei își sorb apa plată uitându-se la trecători, tolăniți la măsuțeșe de pe trotuar. este un obicei în București să cumperi apa de la cafenea, iar apoi să stai cu ea în față timp de patru ore și să o bei picătură cu picătură.
Despre obiceiurile românilor:
Așa cum se aștepta, o mulțime de oi, pe nedrept numite oameni, stau și privesc vâlvătăile. nimeni nu are curajul să se dea prea aproape de flăcări, dar nici să plece. Doar stau, se vaită și se bucură de spectacol. Românii, în general, când este un accident, au morbida dorință de a se îngrămădi la locul faptei și de a face tot ce le stă în puteri pentru a împiedica accesul medicilor sau al polițiștilor.
Taximetriștii din București:
După ce l-a dus ca gândul și ca vântul, depaaaarte de tot, înconjurând de cinci ori clădirea gării, taximetristul parchează mașina aproximativ în același loc din care l-a luat. Cu vreo zece metri mai încolo.
Dar lasă că nici italienii nu sunt mai breji:
Nu poate înțelege deloc cum italienii, care au construit totuși destule clădiri noi, stau cu ruinele alea între blocuri. În orice oraș normal din lume, coloanele alea, ruinele alea și stadionul de la Colosseum, sau ce era, ar fi fost demolate. Atâtea vechituri!
Forumul Roman
Romanul are parte de un final „apoteotic”, cu o punere în scenă în stilul lui Hercule Poirot, în care Anton Scorilo dezleagă enigma. Eu recunosc că n-am dezlegat-o, deși autorul m-a îndemnat s-o fac, în autograful de pe prima pagină.
Ce nu este Detectiv de România? O capodoperă literară, dar cred că nici autorul nici nu și-a propus să scrie una. Cel puțin nu acum, nu se știe ce surprize ne rezervă. Dar viața unui cititor ar fi mult prea plictisitoare dacă ar citi doar capodopere. știu că unii, foarte prețioși, strâmbă din nas la astfel de lecturi și pretind editurilor să publice doar literatură de calitate – neștiind nici ei prea bine ce-o fi însemnând exact asta. De altfel, nici Andrea Camilleri nu cred că și-a propus să scrie marele roman italian, dar asta nu face cărțile din seria Montalbano mai puțin interesante.
Ce mi-a plăcut? Stilul în care este scrisă cartea, Siviu Iliuță dovedindu-se un adevărat maestru al cuvintelor și al locuțiunilor. În plus, deși a folosit de câteva ori, puține, e drept, cuvinte și expresii pe care nu-mi place nici să le aud, darmite să le citesc, au fost atât de bine integrate în „peisaj” încât nu m-au deranjat deloc, dimpotrivă, le-am găsit foarte pitorești.
Dacă îți recomand cartea? O, da, neapărat s-o pui în bagajul de vacanță, e o lectură perfectă. Și o mai recomand elevilor de liceu care nu stăpânesc prea bine limba română și mai ales expresiile din vorbirea populară, gen spală putina sau calcă pe bec, poate se mai familiarizează cu ele. Știu ce spun, am văzut (aproape) o clasă de elevi cu ochii cât cepele când am folosit expresia să ne ridicăm poalele în cap :).
Evaluarea mea
Subiect – roman polițist foarte amuzant
Scriitură – spumoasă
Redactare –bună
Traducere – nu e cazul, dar mă gândesc la o eventuală traducere a cărții în alte limbi și mi se pare o întreprindere foarte dificilă
Copertă –se putea mai bine
Goodreads – 3/5 stele.
Cele două volume ale romanului pot fi comandate aici.
