Când vine vorba de cuplul favorit dintr-o carte, nu stau pe gânduri nicio secundă și mă gândesc la Scarlett O’Hara și Rhett Butler, protagoniștii romanului meu preferat, Pe aripile vântului de Margaret Mitchell.
Poate că și actorii Vivien Leigh și Clark Gable, care i-au interpretat pe Scarlett și pe Rhett au o „vină” pentru asta.
Sunt curioasă: care este cuplul tău favorit din cărțile citite?
Victoria Alexander, pe numele ei adevărat Chery Griffin (n.1965) este o scriitoare americană de romane de dragoste. A fsot nominalizată și a câștigat mai multe premii pentru cărțile pe care le-a scris. A publicat prima carte în 1995 și, de atunci, a scris 41 de romane și 8 nuvele/ Cărțile ei au fost traduse în 12 limbi. A lucrat ca jurnalist și a călătorit în lumea întreagă împreună cu forțele aeriene americane.
Locuiește, împreună cu soțul său și doi câini collie, într-o casă din Omaha, Nebraska, aflată într-o continuă renovare.
Îndrăgostită de soțul potrivit e prima carte a Victoriei Alexander pe care o citesc și am fost puțin dezamăgită când am afalt că e un roman (al șaselea, dacă nu mă înșel) dintr-o serie pe care n-o aveam și despre care nu știam nimic. Nu sunt fană a seriilor, mai ales dacă sunt genul acela care nu știi unde încep și unde se termină sau dacă și când va mai exista un nou volum. Am început-o totuși fiindcă, după Ultimul tren spre Istanbul, simțeam nevoia să citesc ceva relaxant, cum promitea să fie cartea asta. Iar rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător. E un roman care se poate citi independent de celelale volume din serie, despre care nu știu nimic, fără să ai impresia că ți-a scăpat ceva.
Ayşe Kulin (n.1941) este una dintre cele mai citite scriitoare din Turcia de azi. Scrie romane, povestiri și scenarii de film și televiziune. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi și s-au vândut în peste 10 milioane de exemplare. A fost căsătorită de două ori și are 4 copii. Locuiește în Istanbul, împreună cu familia sa.
Aparent, Ultimul tren spre Istanbul este o poveste de dragoste, în realitate însă, tema principală a romanului o reprezintă atrocitățile comise în timpul celui de-al doilea război mondial în numele diferențelor de ordin religios.
Ultimul tren spre Istanbul a fost pentru mine o lectură interesantă, în primul rând pentru că mi-a oferit o altă perspectivă asupra celui de-al doilea război mondial, venind dintr-o cultură diferită. Tot ce am citit până acum despre acest subiect (nu neapărat unul dintre favoritele mele) a fost scris de autori americani sau britanici și e prima dată când citesc ceva pe tema asta scris de un autor turc.
Despre cărțile anului 2018 am scris deja, și cum beletristica ocupă un loc important în lecturile mele, se cuvine să dăm Cezarului ce-i a Cezarului, adică să trecem în revistă și personajele care au populat cărțile citite în 2018.
Fiindcă pentru mine se pare că a fost anul Agatha Christie, personajul preferat n-ar putea să fie decât micul (la stat) detectiv belgian, Hercule Poirot. Un personaj care ar ocupa, cu siguranță, un loc de frunte într-un ipotetic top al personajelor mele preferate din toate timpurile. Dar, cum nu-mi prea place să fac topuri, Hercule Poirot va trebui să se mulțumească cu titlul de personaj preferat al anului 2018. Continuă lectura
Nicole C. Vosseler (n.1972) este o scriitoare germană despre care poți citi mai multe aici.
Aș încadra romanul Dincolo de Nil într-o categorie ipotetică pe care aș denumi-o alba-neagra. Adică o carte bună, una proastă, scrise de același autor, desigur. Am început să citesc cartea cu o doză de entuziasm, provocat de lectura romanului Sub luna de șofran care mi-a plăcut mult, dar și, recunosc, de descrierea de pe coperta patru, care promite:
„Un roman incitant, care vă va emoționa și vă va atinge inimile. Veți simți aromele îndepărtate, vezi auzi vântul deșertului într-un roman incitant și captivant. Veți suferi alături de personajele imaginate de Nicole C. Vosseler până la ultima pagină a romanului său.”
Sincer, eu n-am găsit nimic din toate astea. Sigur că descrierea suferințelor cauzate de război este, fără îndoială, emoționantă, dar, în rest, n-am dat nici de arome îndepărtate, ci doar de nisip, praf, inclusiv de pușcă și sânge. Vântul deșertului a suflat doar într-o mică parte din roman, e drept, cea mai interesantă, dar mult prea scurtă. Nu mi s-a părut deloc incitant, mai degrabă plictisitor, cât despre cât de tare m-a captivat, o să spun doar că am citit în paralel altă carte, ceea ce nu prea obișnuiesc să fac.
Poate că anul 2018 n-a fost atât de spornic în număr de cărți citite comparativ cu 2017 sau cu target-ul pe care mi l-am propus pe Goodreads, dar mă declar mulțumită cu ceea ce am citit și cred că asta e important, la urma urmei, să fim mulțumiți cu lecturile noastre și nu neapărat campioni planetari la citit viteză.
Se pare că nici tematica n-a fost la fel de diversificată ca în anii anteriori și că anul 2018 a fost pentru mine anul romanelor polițiste. Nu e ca și cum mi-aș fi propus asta sau l-aș fi declarat înainte, cum am văzut că a fost 2019 declarat, cu surle și trâmbițe, Anul Cărții, s-a întâmplat, pur și simplu, să constat asta acum, după ce anul s-a terminat.
Dacă ar fi să mă iau după bilanțul Goodreads, am citit 57 de cărți din 70 propuse (bine, între timp am mai terminat una, așa că s-au făcut 58), puțin peste 18 000 de pagini. Continuă lectura
Gill Paul (născută la Glasgow) este o scriitoare britanică de ficțiune și nonficțiune, cunoscută mai ales pentru romanele sale de ficțiune istorică.
„Existaseră o mulțime de teorii ale conspirației despre Romanovi, cu zeci de impostori care se iviseră de-a lungul timpului, dar cercetătorii dovediseră categoric că muriseră cu toții.”
Și totuși, ce-ar fi fost dacă una dintre Marile Ducese Romanov ar fi scăpat cu viață din masacrul din noaptea de 16/17 iulie 1917? Și nu e vorba despre Anastasia, ca în poveștile multora, ci de Tatiana, a doua fiică a țarului Nicolae al II-lea. Și nu e o teorie a conspirației, ci un excelent exercițiu de imaginație, care pleacă de la realitatea istorică și se transformă într-o ipotetică poveste de dragoste dintre Marea Ducesă și un ofițer din garda imperială. Continuă lectura
Lucinda Riley (n.1966, Irlanda) este o scriitoare de romane de ficțiune istorică. Și-a petrecut primii ani de viață în Irlanda, după care, împreună cu părinții, s-a mutat în Anglia. A fost actriță de teatru, film și televiziune, dar, din cauza unei probleme de sănătate, a fost nevoită să-și întrerupă cariera artistică, s-a căsătorit și a început să scrie. A publicat primul roman la vârsta de 24 de ani.
Cărțile ei au fost traduse în peste 35 de limbi și s-au vândut în lumea întreagă, în peste 15 milioane de exemplare.
Este căsătorită și are 4 copii.
Secretul orhideei este un roman de ficțiune istorică care mi-a plăcut foarte mult. Aș zice că aduce pe undeva cu unele dintre cărțile scrise de Kate Morton. Stil de scris asemănător, două povești de viață la o distanță mare de timp, un conac englezesc și un secret de familie care se lasă greu descoperit.
Am fost surprinsă să citesc pe Goodreads că unii cititori au asemănat cartea cu un chic-lit, mie nu mi s-a părut deloc așa.
Totul începe cu povestea unui prinț al Siamului care îi dăruiește femeii pe care o iubește o pretinsă orhidee neagră. Pretinsă, pentru că era, de fapt, o floare vopsită, fără ca prințul să știe asta. Continuă lectura
Catherine Banner (n.1989) este o autoare britanică, născută la Cambridge, unde a studiat la Fitzwilliam College. A lucrat ca profesoară la liceu în Durham. Pe când avea 14 ani și era încă elevă, a început să scrie The Eyes of a King, prima carte din trilogia The Last Descendants.
A publicat primul său roman pentru adulți, Casa de la Marginea Nopții, a fost publicată în 2016. A fost tradusă deja în 22 de limbi.
În prezent, locuiește în Torino, Italia, împreună cu soțul ei.
Mi-a plăcut Casa de la Marginea Nopții, de la prima până ultima pagină. este o extraordinară saga a patru generații, o poveste despre iubire, miracole, relații reușite și relații destrămate, secrete adânc ascunse, dar cunoscute de toată lumea, și legături care au adus laolaltă sau au separat oameni. Continuă lectura
Tracy Chevalier (n.1962) este o scriitoare născută în Statele Unite ale Americii și naturalizată în Marea Britanie, despre care am scris aici.
Fata cu cercel de perlă a lui Johannes Vermeer este unul dintre cele 35 de tablouri rămase în urma pictorului olandez și, probabil cel mai celebru. Olandezul Vermeer și italianul Rafael sunt pictorii mei preferați, iar dacă ar fi să fac un clasament (de amator, desigur) al tablourilor care-mi plac cel mai mult, Fata cu cercel de perlă ar ocupa primul loc. E atâta frumusețe, gingășie și mister în pictura asta, încât mi-a plăcut din prima secundă în care am văzut o reproducere.
Fata cu cercel de perlă a romancierei Tracy Chevalier este un roman de ficțiune istorică, despre creația picturii lui Vermeer și care încearcă să răspundă la întrebarea „Cine a fost fata pe care a imortalizat-o pictorul?” Despre viața personală a lui Vermeer se știu relativ puține lucruri, așa că a fost loc suficient pentru ficțiune.
Fata cu cercel de perlă este un roman de atmosferă, care lasă cititorul să pătrundă în intimitatea caselor olandeze de secol XVII și să-și facă o idee bine conturată despre viața locuitorilor din orașul Delft, unde se petrece acțiunea.
Unii spun că e un roman de dragoste. O dragoste unilaterală aș zice eu, Griet fiind îndrăgostită de stăpânul său, dar în ce-l privește pe acesta, lucrurile sunt discutabile, din punctul meu de vedere. E adevărat că, la un moment dat, Vermeer încearcă o apropiere fizică de Griet și o mângâie pe obraz, dar cred că a fost, mai degrabă, dragostea pentru pictura căreia îi era model, decât pentru fată.
Fata cu cercel de perlă nu e singurul tablou despre care e vorba în romanul lui Tracy Chevalier. Au mai fost evocate Vedere din Delft, Fata cu paharul de vin, Lăptăreasa, Concertul, Fata care scrie, Femeia cu carafa.
Griet este o tânără care, după ce tatăl său își pierde vederea și nu mai poate lucra ca faianțar, se angajează ca servitoare în casa familiei Vermeer. Adaptarea este dificilă, mai ales că nici unul dintre membrii familiei nu o primesc cu simpatie și cu atțt mai mult cu cât este o familie catolică, Griet provenind dintr-una protestantă. Singura care-i arată uneori bunăvoință este Maria Thins, mater familias. Griet face curățenie în atelierul pictorului, o însărcinare dificilă fiindcă nu are voie să miște niciun lucru de la locul lui, atunci când maestrul lucrează la un tablou. Deși pictorul este o prezență foarte discretă, Griet reușește să se apropie și chiar să se îndrăgostească de el.
Maria Thins, soacra lui Vermeer, conducea, cumva din umbră, casa Vermeer și era o „persoană obișnuită să aibă grijă de cei care nu erau la fel de abili ca ea”. Inclusiv de fiica ei, Catharina, care părea că nu poate duce nimic la bun sfârșit. În afară de a naște copii, unul după altul. Este energică, înțeleaptă și nu se sfiește să ascundă unele lucruri de fiica sa, ursuza și veșnica gravida Catharina, atunci când interesel familiei o cer. Din colțul în care stă și fumează pipă, Maria Thins trage sforile întregii familii.
În ce-l privește pe Vermeer însuși, deși personalitatea lui domină întreaga poveste, el rămâne până la sfârșit un personaj misterios, chiar și pentru Griet, personajul principal și naratorul poveștii. Nu i se spune niciodată pe nume, este pomenit doar ca „el”, ca și cum ar fi o fantomă care plutește prin casă. Foarte rar participă la viața de familie, fie este plecat prin oraș fie, cel mai adesea este înfățișat în atelierul său, aflat la ultimul etaj al casei, unde nici măcar soția sa nu are voie să pătrundă. Cocoțat în turnul său de fildeș, Vermeer domină întreaga familie și este preocupat numai de picturile sale. Un personaj egocentric, căruia nu-i pasă prea mult de cei din jurul lui. Împrumută bijuteriile soției sale ca să-și împodobească modelele cu ele, iar când aceasta se opune, le subtilizează cu ajutorul soacrei sale. Când o pictează pe Griet, o pune să-și facă găuri în urechi ca să-și pună cerceii de perle. Și chiar dacă nu se vede decât o ureche, el o chinuie oblingând-o să le găurească pe ambele. Un geniu cu siguranță, dar un personaj fără caracter, la fel de sigur (în romanul lui Tracy Chevalier, fiindcă nu putem ști cât e adevăr și cât ficțiune).
„Când am făcut curat în atelier n-am văzut nimic care să-mi arate că el fusese acolo. Nu se schimbasenimic, paletele erau curate, pictura însăși părea neatinsă. Dar simțeam că el fusese acolo.”
Celelalte personaje, Catharina, fiicele familiei Vermeer, servitoarea Tanneke, măcelarul Pieter sau părinții lui Griet, își ocupă și ele locul în această poveste picturală ca într-un puzzle colorat.
Cartea poate fi comandată aici, aici sau aici.
