Cea mai veche piață de Crăciun este, probabil, cea din Striezelmarkt din Dresda, menționată prima dată în 1434. Un simbol al acestei piețe sunt figurinele sculptate.

O altă piață foarte veche este Chriskindlmarkt din Nurnberg, care datează cel puțin din 1559, pe când se numea Piața Copiilor. Astăzi este cea mai mare piață de Crăciun din lume, fiind vizitată de cel puțin un milion de persoane anual. Piața este inaugurată, de fiecare dată, cu mare fast, de Das Chriskindl, o tânără aleasă să-l reprezinte pe pruncul Iisus.

In Germania, mai sunt mari târguri de Crăciun în Munchen, Bremen și Hamburg.

În Austria, anual se organizează mai multe piețe de Crăciun în Viena, cea mai importantă fiind cea din fața Primăriei, apoi e cea în Salzburg, în piațeta din fața catedralei, din Innsbruk (specializată în decorațiuni din lemn lucrate manual).

În orașele alsaciene din Franța, de exemplu la Strasbourg, se organizează marché de Noël. Unele piețe sunt specializate în materiale pentru ieslele miniaturale. În Marsilia și în Aix, se organizează, încă din 1803, le foires aux santons, adică târguri în care se pot cumpăra figurinele santon pentru ieslele miniaturale. Santons (cuvânt care înseamnă sfințișori) sunt figurine din lut pentru ieslea minaturală, care întruchipează nu doar personajele obișnuite din jurul ieslei, ci și cântăreți din fluier, săteni, călători, negustori și alte personaje care populau societatea în vremea respectivă. Obiceiul de a confecționa santons a ajuns în Provence din Italia, în secolul al XVIII-lea. La târgul din Marsilia (6 decembrie-6 ianuarie) se oferă premii pentru cele mai frumoase figurine și iesle miniaturale.

În Belgia cele mai vizitate piețe de Crăciun sunt cele din Bruxelles și din Bruges. În Danemarca, parcul Tivoli găzduiește o piață de Crăciun, unde vizitatorii pot să bea glogg și pot să patineze pe gheață. În Roma, în piața de Crăciun, în mijlocul superbei Piețe Navonna este o scenă a Nașterii uriașă, creată în fiecare an de alt artist. În Barcelona, piețele de Crăciun din jurul catedralei se deschid pe 13 decembrie, de Ziua Sfintei Lucia. Vedetele târgului sunt figurinele și materiale pentru realizarea ieslelor miniaturale.

În America Centrală, în piețele de Crăciun se vând gravuri santero și rumeguș colorat pentru ieslele miniaturale. Aparte este cea din Jamaica, care se deschide chiar în ziua de Crăciun, așa âncât copiii să-și poată cumpăra dulciuri și jucării.

Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu piețele de Crăciun după după nefericitul an 2020. E o tradiție frumoasă, care sper că nu se va opri, ci va continua, după ce necazul care ne-a lovit pe toți va fi trecut.

La început a fost povestea. Omul de turtă dulce, cunoscut și ca Băiatul de turtă dulce, a fost inițial protagonistul unei povești apărute în Revista Sfântului Nicolae, numărul din mai 1875. In povestea respectivă, o ătrână fără copii coace o tură dulce de forma unui băiețel, care însă a sărit din cuptorul ei și a luat-o la fugă. Nici bătrâna, nici soțul ei nu au reușit să-l ajungă. Băiatul râde de toți cei pe lângă care trece în goană, pretinzând că nimeni nu va reuși să-l prindă. Până când a dat de-o vulpe, care nu numai că l-a prins, dar l-a și înfulecat cu totul. Ulterior, au apărut mai multe versiuni ale poveștii cu Băiatul de turtă dulce, care a devenit un personaj popular al literaturii pentru copii.

Povești populare pentru copii care au ca protagonist un fel de mâncare care aleargă sunt în Germania, Marea Britanie, Estul Europei și în Statele Unite. „Alergătorul” e fie o bilă din aluat de pâine, fie o clătită, fie o gălușcă sau o plăcintă.

Băiatul de turtă dulce a devenit, mai târziu, o adevărată vedetă. A fost protagonistul unui musical pe Broadway, apoi în diverse povestiri, în care personajul nu mai avea prea multe în comun cu cel din povestea originală. Povestirile s-au bucurat de multe interpretări culturale internaționale sau moderne, așa că personajul a început să caute mai multe înfățișări.

Dar câte n-a mai fost Omul de turtă dulce? Titlu de album muzical în 1994, joc coreean pe calculator, criminal în serie în câteva povestiri moderne și personaj în franciza Shrek.

Apoi a fost prăjitura. Turta dulce (gingerbread) este un termen folosit pentru o largă gamă de produse de patiserie, aromate cu ghimbir (ginger), scorțișoară, cuișoare, nucșoară și îndulcite cu miere, zahăr sau melasă. Produsele din turtă dulce pot varia de la prăjituri cu consistența moale și umedă până la cele de consistența solidă a ghimbirului. 

Inițial, termenul de turtă dulce (din latină zingiber prin franceza veche gingebras) se referea la ghimbirul conservat. Apoi turta dulce a devenit un desert din miere și mirodenii.  

O istorie dulce. Povestea spune că un călugăr armean, Grigorie din Nicopolis  (grec de origine) i-a învățat pe francezi, în 992, să facă turtă dulce. În secolul al XIII-lea, turta dulce deja se răspândise prin Europa. În Suedia, de exemplu, ea a fost adusă de emigranții germani. Călugărițele suedeze de la mănăstirea Vadstean, coceau, în 1444, turtă dulce pentru tratarea indigestiei. 

În secolul al XV-lea, pe teritoriul german, exista deja o breaslă a producătorilor de turtă dulce, care controla întreaga producție.

În Anglia, în secolul al XVII-lea, turta dulce era cunoscută ca având proprietăți  terapeutice și era comercializată în mănăstiri, farmacii sau în piețe. Abia peste un secol, turta dulce a devenit disponibilă pe scară largă și se vindea în târguri și piețe, fiind oferită copiilor și iubitelor, în semn de afecțiune.

Turta dulce a căpătat forma unui băiat la curtea reginei Elisabeta I, care oferea acești biscuiți demnitarilor străini aflați la curtea sa. Astăzi, Gingerman bread se consumă mai ales în preajma Crăciunului.

În Statele Unite, turta dulce a ajuns odată cu coloniștii europeni. Melasa, mai ieftină ca zahărul, a devenit curând un ingredient obișnuit în turta dulce, care a căpătat astfel  consistență mai moale. În 1796, a apărut prima carte de bucate, American Cookery de Amelia Simmons și conținea nici mai mult, nici mai puțin de șapte rețete de turtă dulce.