Jane Austen (1775-1817) este una dintre scriitoarele engleze foarte cunoscute în întreaga lume, fiind cea mai importantă romancieră a perioadei romantice pre-victoriene.
A scris șase romane (două dintre ele publicate post-mortem), ficțiune scurtă, povestiri.
Lista de lecturi a lui Rory Gilmore, din serialul Gilmore Girls, cuprinde, nici mai mult, nici mai puțin de 408 titluri de cărți la care s-a făcut referire pe parcursul serialului și a miniseriei care i-a urmat, A Year in the Life.
Am făcut o trecere în revistă a titlurilor și am ajuns la concluzia că le-am citit pe următoarele:
Astăzi va fi vorba despre o altfel de carte. O carte cu mult suflet, o minunată colecție de povestiri, 20 de fragmente de viață cu și despre copiii cu autism din România. Cartea este superb (fără nicio exagerare) ilustrată de Andreea Ghencea.
Colecția de povestiri este o inițiativă a Autism Voice și a fost creată cu suportul Editurii Niculescu. Deocamdată este disponibilă doar în format e-book, dar, în viitor, va fi și în format fizic.
Mi-a plăcut că, înainte de povestirile părinților, am putit citi câte ceva despre autism, un domeniu cu care, trebuie să recunosc, nu eram prea familiarizată, și bănuiesc că nu sunt singura, așa că e foarte binevenită această parte introductivă.
De ce cred că ar trebui să citești cartea
1. Ca să faci cunoștință cu 20 de copii și cu 20 de fragmente de viață care te vor emoționa, cu siguranță.
Iaurtul este produsul obținut prin fermentarea laptelui cu două bacterii: lactobacillus bulgaricus și streptococcus thermophilus. Originea iaurtului datează din Antichitate, când ciobanii foloseau lapte fermentat, mai ușor de păstrat decât cel proaspăt, în condițiile de atunci.
De origine turcă (yogurut), termenul înseamnă „longevitate” în bulgară, se spune yoghurt în engleză, dadhi în India și kast în persană.
Se povestește că regele Franței, Francois I a fost vindecat de o infecție intestinală datorită unui iaurt din lapte de oaie preparat de un medic trimis de sultanul turc, iaurt care a devenit de atunci băutura curții regale franceze.
Colind de Crăciun a fost scris în doar șase săptămâni
Doar șase săptămâni i-a luat lui Charles Dickens (1812-1870) să scrie una dintre cele mai citite opere ale sale și, probabil, cea mai cunoscută poveste de Crăciun, chiar dacă e una atipică, cu stafii, așa cum se precizează în subtitlul primei ediții.
Rapiditatea cu care a fost scrisă cartea – peste 30000 de cuvinte în șase săptămâni – a fost neobișnuită pentru stilul în care scria Dickens. Celelalte romane au fost scrise în câteva luni sau chiar în câțiva ani.
Aflat în mare criză financiară, Dickens a început să scrie Colind de Crăciun (prefer să-i spun așa și să nu folosesc mai puțin inspiratul, după mine, titlu Poveste de Crăciun, de altfel doar un subtitlu în prima ediție) în octombrie 1843, iar în decembrie apărea deja prima ediție. Chiar dacă spera ca povestea lui să se vândă bine, ca să câștige ceva bani, nici în visele lui cele mai optimiste n-ar fi putut să vadă succesul de care se va bucura cartea.
Probleme financiare pentru Charles Dickens
Din cauza problemelor financiare cu care e confrunta, Dickens era hotărât, în toamna anului 1843, să scoată o carte până la Crăciun. Cariera lui era, la momentul respectiv, într-un impas, deoarece ultimul lui roman, Martin Cuzzlewit, nu se vindea prea bine.
Dickens scrisese deja câteva romane care se bucuraseră de succes, Oliver Twist, Clubul Pickwick și Nicholas Nickelby, dar editorii lui se gândeau să-i micșoreze leafa lunară (probabil că de la ei s-a inspirat Dickens când l-a creat pe Scrooge :)), de la 200 de lire la 150 de lire, sumă cu care îi era imposibil să se descurce. Famelie, remunerație după buget mică, vorba unui clasic de-al nostru. Dickens nu doar că avea de întreținut o soție, patru copii și un tată, dar soția lui era din nou însărcinată.
Aflați în această situație, unii scriitori s-au apucat de băut, alții s-au apucat să predea sau s-au recalificat în alte meserii. Dickens s-a apucat să scrie Colind de Crăciun. Nu înainte să facă un tur de un an prin America, unde a reușit să-i înfurieze pe localnici după ce a declarat public că americanii nu respectă nici cele mai elementare reguli de igienă.
Scopul lui Dickens nu era, deci, să creeze capodopera vieții sale, ci doar să câștige niște bani, o mie de lire, după socoteala sa. Dar, unde dai și unde crapă, dintr-o nevoie acută de bani, a ieșit cea mai citită poveste de Crăciun de până acum. Poate sunt și scriitori contemporani în lipsă de bani și mai iese o capodoperă, cine știe?
Una dintre cele mai reușite ediții în limba română
Dickens era impresionat de soarta acestor copii cu atât mai mult cu cât, în copilărie, muncise și el în fabrică, din cauza condițiilor precare în care trăia familia sa.
Inițial, în primăvara anului 1843, Charles Dickens intenționa să publice un pamflet intitulat „Un apel către poporul englez în numele copilului omului sărac”. S-a răzgândit însă, pentru că descoperise un alt mod mult mai eficient de protest.
Ideea i-a venit după ce a ținut un discurs la Manchester Athenaeum, o organizație caritabilă – unde a urcat pe scenă și politicianul Benjamin Disraeli și a vizitat o școală pentru copii săraci. Cu ocazia vizitei la Manchester, l-a vizitat și pe nepotul său, un băiat cu dizabilități, care a fost una dintre sursele de inspirație pentru Tim Degețelul. Celălalt a fost fratele mai mic a lui Dickens, și el un băiat cu probleme fizice.
Din nefericire, cu tot felul de nedreptăți ne întâlnim și astăzi (inclusiv cu exploatarea copiilor). Vreun scriitor contemporan ar vrea să-și facă auzită vocea în acest context? Și să scrie o carte care să fie citită și peste aproape 100 de ani?
O reeditare a primei ediții
Toate exemplarele primei ediții s-au vândut până la Crăciun
Prima ediție a Colindului de Crăciun a fost pusă în vânzare pe 19 decembrie și, o săptămână mai trâziu, toate cele 6000 de exemplare erau vândute. E drept că a beneficiat și de o conjunctură favorabilă, în care bradul de Crăciun era popularizat de regina Victoria și soțul ei, prințul Albert.
Prima ediție a fost foarte reușită, luxoasă de-a dreptul, cu legături de pânză roșii, litere aurii ștanțate pe copertă și, de asemenea, margini aurii. O carte perfectă de Crăciun. Edițiile în limba română sunt departe de a fi reușite, din punct de vedere al aspectului, ba unele dintre ele sunt de-a dreptul urâte. Na, c-am zis-o și pe asta!
Primele recenzii au fost favorabile, dar deloc entuziaste. Cu toate astea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cititorii nuvelei lui Dickens erau depășiți numeric doar de cei ai Bibliei.
A reușit Dickens să obțină suma de bani la care se aștepta?
Din păcate, nu, cu tot succesul imediat de care s-a bucurat cartea. Autorul a câștigat doar 250 de lire sterline din vânzarea primei ediții, o sumă care l-a dezamăgit profund. Explicația pentru care s-a întâmplat asta e simplă: cheltuielile de tipărire, într-o ediție luxoasă, au fost mult prea mari, așa că n-a rămas prea mult din banii încasați din vânzări. I-ar fi trebuit, cu siguranță, un consultant de marketing și un contabil.
Lecturi publice ale lui Dickens din Colind de Crăciun
Între 1853 și 1870, Charles Dickens a oferit nu mai puțin de 127 de lecturi publice din cartea Colind de Crăciun. Prima lectură a fost în scop caritabil, dar celelalte au fost lecturi din care autorul a câștigat bani sau diverse obiecte. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în urma lecturii publice în beneficiul Institutului Mecanic din Sheffield, din 24 decembrie 1855, când Dickens a venit special de la Paris ca să citească din Colind de Crăciun. În semn de recunoștință, primarul orașului Sheffield i-a dăruit scriitorului un serviciu de tacâmuri, două lame de ras și două cuțite de curățat peștele, toate acestea fiid produse realizate pe plan local.
În urma unei asemenea „reprezentații”, un om de afaceri din Boston, care producea jucării, și-a închis fabrica și a dăruit fiecărui muncitor câte un curcan, la fel ca Scrooge.
Alte povești de Crăciun scrise de Charles Dickens
Charles Dickens a mai scris și alte povești despre Crăciun, The Chimes (1844, un an după Colind de Crăciun) și The Cricket on the Hearth (1845), The Battle of Life (1846) și The Haunted Man and the Ghost’s Bargain (1848).The Cricket on the Hearth, dar acestea nu s-au bucurta de popularitatea Colindului de Crăciun și sunt aproape uitate astăzi.
Colind de Crăciun a fost subiectul a zeci de filme, piese și chiar parodii, care au contribuit, fără îndoială la popularitatea nuvelei.
Recomandare de lectură
Christmas Bookde Charles Dickens, o carte în care apar toate cele șase povești de Crăciun scrise de Dickens.
Furculița literară a pornit într-o călătorie prin lume. Ea vrea să descopere obiceiurile culinare ale locuitorilor ei, astăzi și în alte vremuri. În călătoria ei, are parteneri de nădejde: scriitori, mai mult sau mai puțin celebri, care ne spun povestea bucătăriilor lumii.
Astăzi, furculița literară a fost invitată la masa de Crăciun, împreună cu Ebenezer Scrooge și cu Spiritul-Crăciunului-de-Acum. În perioada victoriană, mesele de Crăciun erau adevărate festine la casele celor avuți, în afară de curcan și tradiționala budincă de Crăciun, o mulțime de alte bucate se revărsau pe mese. Cei mai puțin înstăriți se mulțumeau cu friptură de gâscă, piure de cartofi, sos de salvie și budinca de Crăciun.
Astăzi vă invit la o incursiune prin Pădurea Muzicală, imaginată de Cristina Andone și pusă la cale de agenția de călătorii pentru copii (mai mici sau mai mari) Nemi.
Cristina Andone este scriitor, activist educațional și trainer de creativitate. Cărțile sale, Povești din Pădurea Muzicală, vândute în 120.000 de exemplare, își propun să îi familiarizeze pe copii cu muzica clasică printr-o metodă pedagogică originală: ‘audit de brand muzical’. Cele nouă cărți despre muzica marilor compozitori împletesc planificarea strategică de marketing cu teoria muzicală în niște povești armonioase, cu miez. Țelul autorului este de a coborî muzica clasică de pe piedestalul culturii înalte și de a o aduce pe raftul de jucării. Altfel, Cristina tocmai a terminat un roman despre cum să-ți dai demisia din publicitate și are în lucru o carte despre ii. Colecția ei etnografică poate fi admirată atât în ilustrațiile din noua carte, Enescu și hora razelor de soare, cât și în cadrul atelierelor de carte organizate în Bucuresti și în țara.
O Poveste muzicală de Crăciun este un bun prilej să evadăm din cotidian și să ne refugiem în lumea muzicii clasice, cu ajutorul celor șapte spririduși, care se pregătesc de sărbătoare.
Tradiții. Sezonul sărbătorilor de Crăciun începe, în Suedia, pe 13 decembrie, când este celebrată Sfânta Lucia. Celebrarea Sfintei Lucia a început în Suedia, apoi s-a răspândit în Danemarca şi Finlanda, pe la mijlocul secolului al 19-lea. Fiind considerată începutul sezonului de sărbători este, uneori, menționată ca Micul Yule. Continuă lectura „Calendar de Advent: 13 decembrie – cum face Sfânta Lucia lumea un loc mai bun”→
Moș Nicolae a preluat din calendar numele și data de sărbătorire a Sfântului Nicolae, fost episcop de Mira, recunoscut ca sfânt începând din secolul al XVI-lea. Este un sfânt simbol al bunătății, al milei, al dreptății, al grijii față de aproapele tău.
Nicolae a trăit în secolele II-III d.Hr. S-a născut pe teritoriul Turciei de azi și a murit pe 6 decembrie 352. Rămas fără părinți, a folosit averea rămasă de la aceștia ca să-i ajute pe cei săraci și să ridice o biserică. A fost episcop de Mira, calitate în care a participat la Conciliul de la Niceea în 325, unde se zice că l-ar fi lovit pe ereticul Arie, un preot din Alexandria. De unde și obiceiul nuielușelor pe care Moș Nicolae le aduce copiilor nu prea ascultători.
Numele Nicolae înseamnă „biruitor de popoare”, cumva contrastant cu imaginea blândă a sfântul, care este un chip al blândeții. Pe de altă parte, blândețea e și o „armă”, care, mânuită corespunzător, poate fi mai eficientă decât duritatea.
Cum a apărut tradiția cadourilor în ghete de Sfântul Nicolae? Se povestește că Sfântul Nicolae a salvat de la prostituție trei fete sărmane, cărora le-a lăsat câte o punguță cu bani la fereastră, ca să aibă zestre să se poată căsători. Toate trei fetele s-au căsătorit la scurt timp după primirea darurilor de la Sfântul Nicolae. Au mai fost și alte episoade cu daruri anonime, fapt care i-a inspirat pe oameni să ofere mici daruri de ziua Sfântului Nicolae.
În tradiția românească, Moș Nicolae apare călare pe un cal alb, semnificând prima zăpadă de la începutul iernii.
Sfântul Nicolae nu este numai ocrotitorul copiilor, ci și al bancherilor, vikingilor, băieților de cor, parfumerilor, dogarilor, femeilor nemăritate, marinarilor, al Greciei și al Rusiei (cel puțin asta susține Gerry Bowler, în cartea sa Enciclopedia Crăciunului).
Sfântului Nicolae i-au foat compuse imnuri încă din anul 527 și i-au fost închinate sute de biserici în întreaga lume (numai în Anglia sunt 400, iar în Roma, 45).
Rămășițele sale pământești, aflate la Mira, au fost furate în 1087 și duse în Italia, la Bari, unde a fost ridicată o biserică romano-catolică. În 1972, o parte din moaștele Sfântului Nicolae au fost transferate într-o biserică ortodoxă din New York, rămășițele lui fiind astfel pe trei continente (biserica din Mira pretinde că o parte a rămășițelor Sfântului Nicoale au rămas acolo).
În Italia, copiii așează pe o farfurie scrisorile cu dorințe, în care îi promit lui Moș Nicolae că vor fi cuminți. A doua zi, în locul scrisorilor, găsesc dulciuri. Pentru tinerele fete există tradiția Rito delle nubili (Ritualul celor necăsătoriți). Ele primesc daruri în amintirea celor trei fete care au primit daruri de la Sfântul Nicolae.
În Olanda, Sinterklaas ajunge la copii, venind pe mare, din Spania. El are un însoțitor care îl ajută cu darurile pentru copii. Numele lui este Zwarte Piet (Piet cel Negru) și este destul de controversat în ultimul timp, din acuza culorii pielii sale. Copiii care au fost cuminți primesc dulciuri de la Sinterklaas, iar pe cei năzdrăvani îi ia cu el înapoi în Spania.
Desertul de Crăciun își are originea în așa-numita prăjitură de a Douăsprezecea Noapte, care avea ascunse în ea mici talismane-surpriză, folosite pentru a face previziune pentru anul care urma.
În secolul al XIX-lea, când ceremoniile din a Douăsprezecea Noapte au cam intrat în declin, talismanele s-au mutat în budinca de Crăciun, iar locul prăjiturii de a Douăsprezecea Noapte a fost luat de desertul de Crăciun.
Tartă cu fructe
În Anglia, desertul de Crăciun este o tartă cu fructe, îmbrăcată în marțipan și bezea și ornată, uneori, cu o scenă de iarnă.
Pan de Pasqua
Pan de Pasqua, care înseamnă Pâine de Paște, în ciuda numelui său, care sugerează altceva, este un desert tradițional de Crăciun în Chile. Este un pandișpan cu miere și ghimbir, la care se pot adăuga migdale, nuci, fructe confiate sau stafide. Desertul a fost adus în Chile de emigranții germani.
În Japonia, desertul de Crăciun este un delicios tort de înghețată.
Turron
În Spania și în toate țările care au fost cândva sub dominație spaniolă, inclusiv în Ameriac Latină, un desert foarte popular de Crăciun se numește turrón. Poate avea o formă rotundă sau dreptunghiulară și ingredientele principale sunt zahăr, miere, ouă și migdale prăjite. Turrón a apărut prima dată într-un caiet de rețete din secolul al XVI-lea, dar este foarte probabil că originea lui este mult mai veche, poate a fost chiar inspirat de o veche rețetă musulmană.
Biscuiții cu vanilie, sub formă de coroniță, vaniljenkranse, pe numele lor original, sunt un simbol al Crăciunului în Danemarca, dar și în alte țări, Republica Dominicană, de exemplu. Datorită exporturilor masive, biscuiții cu vanilie fac deliciul de Crăciun al oamenilor din întreaga lume. Deși nu sunt o mare mâncătoare de biscuiți, totuși nu pot rezista biscuiților danezi.
Lebkuchen, asemănător cu turta dulce, este un desert tradițional în Germania. A fost inventat de călugări, în secolul al XIII-lea și conține miere, condimente și nuci, iar gustul său poate varia de la dulce la picant. La târgurile de Crăciun poate fi cumpărat lebkuchen modelat sub formă de inimă.
Cuvântul Advent provine din limba latină (adventus înseamnă venire). Adventul începe în a patra duminică dinainte de Crăciun, așadar data lui diferă, de la an la an, între 27 noiembrie și 3 decembrie. În bisericile catolice, în fiecare dintre cele patru duminici se țin slujbe speciale, iar, acasă, oamenii aprind, pe rând, cele patru lumânări din coronița de Advent. Obiceiul coroniței de Advent este atât de frumos încât a fost preluat și de familii care nu aparțin comunităților catolice.
Adventul este celebrat în biserici încă din secolele V-VI și este o perioadă a liniștii sufletești, a bucuriei, menită să ne introducă în atmosfera sărbătorii de Crăciun.
Dorina Danila 