„Povestea începe la Restaurantul București, unde un grup bizar se dedă la acte de violență. In altă parte, un inginer care lucrează la un proiect de importanță națională găsește…o violetă într-un safé la care numai el are acces.
Cine era fata agresată în restaurant? Cum a apărut floarea într-un loc secret? Ce legătură există între cele două planuri? Răspunsurile se află în acest roman irezistibil pentru toți iubitorii de suspans.”
Ce cred eu
Violeta din safé e, de la început până la sfârşit, un zarzavat. Alt cuvânt mai potrivit nu-mi vine în minte. Începând chiar cu titlul, care m-a făcut să întreb: de ce safé, în franceză, şi nu safe, în engleză, sau mai neaoşul seif?
Am trecut rapid peste întrebare şi am purces să devorez zarzavatul. Cam aşa:
Vă întrebaţi, probabil, de ce zic că e un zarzavat, şi încă unul greu de digerat? Păi, cel puţin din două motive.
Mă întreb, de multe ori, ce mi-a plăcut mai mult: cartea sau filmul care s-a făcut după ea? Uneori câştigă cartea, alteori filmul, depinde de situaţie. Nu şi în cazul poveştii celebrei familii toscane, Gucci. Aici răspunsul e simplu: amândouă mi-au plăcut la fel de mult.
Mai întâi a fost cartea. Primul audio-book pe care l-am ascultat vreodată. N-aş putea spune că experienţa mi-a plăcut în mod deosebit, nu cred că o voi repeta prea curând. Noroc că am cartea în format fizic, aşa că o voi (re)citi cândva. Am parcurs cam un sfert când s-a nimerit să văd filmul. Eram sigură că nu o să-mi placă să mai ascult cartea, din moment ce ştiu ce se întâmplă. Dar nu. O să continui cel puţin cu acelaşi interes.
Cred că e evident care e subiectul cărții, viața a 100 de femei din istorie, despre isprăvile cărora autoarea crede că e musai ca toată lumea să afle acum. Am crezut-o pe cuvânt, așa că m-am apucat să citesc cartea.
Mi-a plăcut chiar de la bun început, prin asta înțelegând chiar de la prefață, cu stilul de scriere al autoarei, direct, cumva colocvial, amuzant adesea sau cu un limbaj (prea) colorat uneori. Citind cartea e ca și cum ai sta de vorbă cu un prieten, care-ți povestește diverse chestii, uneori mai interesante, altele nu prea. Un prieten nu foarte riguros când vine vorba de perioadele istorice, din momente ce aflăm, în capitolul „Minunatele excentrice din Antichitate”, poveștile unor femei din secolele XII și chiar XIV, XV. Altfel, un excelent povestitor.
Mi-a plăcut îndemnul autoarei din prefața cărții:
„Însă, dacă aveți vreo plângere legată de nevoia ca o astfel de carte să existe, vă rog să o scrieți pe o bucată de hârtie și să o aruncați direct în mare.”
Lista de cărți de mai jos cuprinde cărți pe care le-am citit și mă bucur că am făcut-o, dar pe care, din motive diferite, nu le-aș reciti, cel puțin nu în viitorul previzibil, ca să zic așa.
Este o poveste tulburătoare, adesea șocantă despre prietenie, trădare, tensiuni etnice, sacrificiu, teamă, remușcare, răscumpărarea păcatului, dragoste. E o carte greu de citit, care te pune serios pe gânduri. Efectiv nu mi-a venit să cred de câtă cruzime sunt capabili unii reprezentanți ai rasei umane. E o carte atât de tulburătoare încât, atunci când am citit-o, am simțit de multe ori nevoia unor pauze în care să-mi trag sufletul.
Colind de Crăciun a fost scris în doar șase săptămâni
Doar șase săptămâni i-a luat lui Charles Dickens (1812-1870) să scrie una dintre cele mai citite opere ale sale și, probabil, cea mai cunoscută poveste de Crăciun, chiar dacă e una atipică, cu stafii, așa cum se precizează în subtitlul primei ediții.
Rapiditatea cu care a fost scrisă cartea – peste 30000 de cuvinte în șase săptămâni – a fost neobișnuită pentru stilul în care scria Dickens. Celelalte romane au fost scrise în câteva luni sau chiar în câțiva ani.
Aflat în mare criză financiară, Dickens a început să scrie Colind de Crăciun (prefer să-i spun așa și să nu folosesc mai puțin inspiratul, după mine, titlu Poveste de Crăciun, de altfel doar un subtitlu în prima ediție) în octombrie 1843, iar în decembrie apărea deja prima ediție. Chiar dacă spera ca povestea lui să se vândă bine, ca să câștige ceva bani, nici în visele lui cele mai optimiste n-ar fi putut să vadă succesul de care se va bucura cartea.
Probleme financiare pentru Charles Dickens
Din cauza problemelor financiare cu care e confrunta, Dickens era hotărât, în toamna anului 1843, să scoată o carte până la Crăciun. Cariera lui era, la momentul respectiv, într-un impas, deoarece ultimul lui roman, Martin Cuzzlewit, nu se vindea prea bine.
Dickens scrisese deja câteva romane care se bucuraseră de succes, Oliver Twist, Clubul Pickwick și Nicholas Nickelby, dar editorii lui se gândeau să-i micșoreze leafa lunară (probabil că de la ei s-a inspirat Dickens când l-a creat pe Scrooge :)), de la 200 de lire la 150 de lire, sumă cu care îi era imposibil să se descurce. Famelie, remunerație după buget mică, vorba unui clasic de-al nostru. Dickens nu doar că avea de întreținut o soție, patru copii și un tată, dar soția lui era din nou însărcinată.
Aflați în această situație, unii scriitori s-au apucat de băut, alții s-au apucat să predea sau s-au recalificat în alte meserii. Dickens s-a apucat să scrie Colind de Crăciun. Nu înainte să facă un tur de un an prin America, unde a reușit să-i înfurieze pe localnici după ce a declarat public că americanii nu respectă nici cele mai elementare reguli de igienă.
Scopul lui Dickens nu era, deci, să creeze capodopera vieții sale, ci doar să câștige niște bani, o mie de lire, după socoteala sa. Dar, unde dai și unde crapă, dintr-o nevoie acută de bani, a ieșit cea mai citită poveste de Crăciun de până acum. Poate sunt și scriitori contemporani în lipsă de bani și mai iese o capodoperă, cine știe?
Una dintre cele mai reușite ediții în limba română
Dickens era impresionat de soarta acestor copii cu atât mai mult cu cât, în copilărie, muncise și el în fabrică, din cauza condițiilor precare în care trăia familia sa.
Inițial, în primăvara anului 1843, Charles Dickens intenționa să publice un pamflet intitulat „Un apel către poporul englez în numele copilului omului sărac”. S-a răzgândit însă, pentru că descoperise un alt mod mult mai eficient de protest.
Ideea i-a venit după ce a ținut un discurs la Manchester Athenaeum, o organizație caritabilă – unde a urcat pe scenă și politicianul Benjamin Disraeli și a vizitat o școală pentru copii săraci. Cu ocazia vizitei la Manchester, l-a vizitat și pe nepotul său, un băiat cu dizabilități, care a fost una dintre sursele de inspirație pentru Tim Degețelul. Celălalt a fost fratele mai mic a lui Dickens, și el un băiat cu probleme fizice.
Din nefericire, cu tot felul de nedreptăți ne întâlnim și astăzi (inclusiv cu exploatarea copiilor). Vreun scriitor contemporan ar vrea să-și facă auzită vocea în acest context? Și să scrie o carte care să fie citită și peste aproape 100 de ani?
O reeditare a primei ediții
Toate exemplarele primei ediții s-au vândut până la Crăciun
Prima ediție a Colindului de Crăciun a fost pusă în vânzare pe 19 decembrie și, o săptămână mai trâziu, toate cele 6000 de exemplare erau vândute. E drept că a beneficiat și de o conjunctură favorabilă, în care bradul de Crăciun era popularizat de regina Victoria și soțul ei, prințul Albert.
Prima ediție a fost foarte reușită, luxoasă de-a dreptul, cu legături de pânză roșii, litere aurii ștanțate pe copertă și, de asemenea, margini aurii. O carte perfectă de Crăciun. Edițiile în limba română sunt departe de a fi reușite, din punct de vedere al aspectului, ba unele dintre ele sunt de-a dreptul urâte. Na, c-am zis-o și pe asta!
Primele recenzii au fost favorabile, dar deloc entuziaste. Cu toate astea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cititorii nuvelei lui Dickens erau depășiți numeric doar de cei ai Bibliei.
A reușit Dickens să obțină suma de bani la care se aștepta?
Din păcate, nu, cu tot succesul imediat de care s-a bucurat cartea. Autorul a câștigat doar 250 de lire sterline din vânzarea primei ediții, o sumă care l-a dezamăgit profund. Explicația pentru care s-a întâmplat asta e simplă: cheltuielile de tipărire, într-o ediție luxoasă, au fost mult prea mari, așa că n-a rămas prea mult din banii încasați din vânzări. I-ar fi trebuit, cu siguranță, un consultant de marketing și un contabil.
Lecturi publice ale lui Dickens din Colind de Crăciun
Între 1853 și 1870, Charles Dickens a oferit nu mai puțin de 127 de lecturi publice din cartea Colind de Crăciun. Prima lectură a fost în scop caritabil, dar celelalte au fost lecturi din care autorul a câștigat bani sau diverse obiecte. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în urma lecturii publice în beneficiul Institutului Mecanic din Sheffield, din 24 decembrie 1855, când Dickens a venit special de la Paris ca să citească din Colind de Crăciun. În semn de recunoștință, primarul orașului Sheffield i-a dăruit scriitorului un serviciu de tacâmuri, două lame de ras și două cuțite de curățat peștele, toate acestea fiid produse realizate pe plan local.
În urma unei asemenea „reprezentații”, un om de afaceri din Boston, care producea jucării, și-a închis fabrica și a dăruit fiecărui muncitor câte un curcan, la fel ca Scrooge.
Alte povești de Crăciun scrise de Charles Dickens
Charles Dickens a mai scris și alte povești despre Crăciun, The Chimes (1844, un an după Colind de Crăciun) și The Cricket on the Hearth (1845), The Battle of Life (1846) și The Haunted Man and the Ghost’s Bargain (1848).The Cricket on the Hearth, dar acestea nu s-au bucurta de popularitatea Colindului de Crăciun și sunt aproape uitate astăzi.
Colind de Crăciun a fost subiectul a zeci de filme, piese și chiar parodii, care au contribuit, fără îndoială la popularitatea nuvelei.
Recomandare de lectură
Christmas Bookde Charles Dickens, o carte în care apar toate cele șase povești de Crăciun scrise de Dickens.
Am găsit aici o provocare care mi s-a părut simpatică și vă invit să-i dați curs. O să răspund și eu la întrebări, dar m-am gândit să nu mai aștept până atunci și să vă lansez provocarea chiar acum.
Kathleen Tessaro (n.1965) este o scriitoare americancă, despre care am scris câte ceva aici.
Despre carte:
Romanul începe promițător, cu o vizită la Muzeul de Artă din Boston, unde câteva exponate par să-i trezească eroinei amintiri din alte timpuri. Printre ele, un inel cu o piatră de agat negru la vederea căruia i s-a făcut pielea de găină.
După câteva pagini, ne întoarcem în timp, în toamna anului 1931 și o regăsim pe tânăra Maeve Fanning, într-un spital de boli mintale din New-York, unde o întâlnește pe Diana Van der Laar, o tânără misterioasă și fragilă, cu un colier de perle la gât.
Cele două tinere se reîntâlnesc după un timp, în Boston, oraș în care se va desfășura acțiunea în continuare. Un oraș care încearcă să-și revină după marea criză economică. Diana face parte dintr-o familie aristocratică înstărită, care face donații Muzeului de Artă și trăiește într-o casă somptuoasă. Continuă lectura „Obiecte prețioase de Kathleen Tessaro – o carte cu final neterminat”→
Andrea Camilleri (n.1925) este un scenarist, regizor de teatru și televiziune și scriitor italian, despre care am scris mai multe aici.
Despre carte:
Excursie la Tindari este a cincea carte din seria Montalbano a lui Andrea Camilleri și o să spun de la început că e cartea care mi-a plcăut cel mai puțin din serie. Am avut senzația cumva că autorul a cam obosit, la fel ca personajul său, comisarul Salvo Montalbano, care are multe momente de introspecție finalizate cu concluzia că nu mai are vârsta pentru meseria pe care o practică. Continuă lectura „Excursie la Tindari de Andrea Camilleri – seria Montalbano #5”→
Sveva Casati Modignani este pseudonimul literar al scriitoarei italiene Bice Cairati (n.1934, Milano). A publicat mai multe cărți-anchetă în anii ’70, iar ca romancieră a debutat în 1981 cu Anna cu ochii verzi roman care devenit, în scurt timp, best-seller. Au urmat alte 18 romane, traduse în aproape 20 de țări și vândute în peste 20 de milioane de exemplare, iar unele dintre ele au fost și ecranizate. Printre ele se numără Roșu coral, Vanilie și ciocolată sau Lebăda neagră.
Despre carte:
Jocul adevărului e o carte care mi-a oferit din plin doza necesară de romantism, unul de bună calitate, în niciun caz unul siropos.
În timp ce o citeam, mă întrebam cum de am lăsat-o să aștepte atâta timp, uitată pe un raft al bibliotecii, până m-am apucat s-o citesc? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: aspectul cărții, mai ales coperta. destul de puțin atractivă. Cred că o carte atât de bună merită o prezentare grafică cu totul diferită și sper că o va avea cândva.
Dorina Danila 