În Arad sunt peste tot: pe șosele, parcați pe trotuare, în ușa bisericii, în „buza” teraselor, pe trecerile de pietoni și, în general, exact acolo unde au treabă fix în clipa aia. Presa arădeană i-a poreclit „bizoni”. Un cuvânt prea elegant, dacă ar fi să mă întrebi pe mine. Aradul e orașul în care, dacă n-ai mașină, poți foarte bine să nu exiști.

Azi a venit brusc toamna la Arad. Ai putea zice că ai plecat de acasă vara și te-ai întors toamna. Dar cum viața trebuie să meargă înainte și toamna, mi-am luat calabalâcul în spinare (a se citi geanta cu cele necesare pe umăr) și am plecat spre baza sportivă, unde aveam treabă la bazin. După un sfert de oră petrecut într-un tramvai asemănător cu o saună umedă, am coborât la Billa Micălaca și am purces spre locul cu pricina, pe un trotuar meschin, îngust și desfundat pe alocuri. Pe lângă mine, mașini, una mai grăbită ca alta. Nici unuia nu-i păsa de puținii trecători, care „pedalau” și ei prin ploaie, încercând să evite băltoacele. Până a venit unul, zmeul zmeilor, leul paraleilor, foarte grăbit spre nicăieri, care m-a stropit … dacă zic din cap până-n picioare, e puțin zis. Hainele, părul, geanta, telefonul, cartea din geantă, toate s-au udat instantaneu. Cu apa din baltă, desigur, murdară și uleioasă. Îi mulțumesc din suflet că mi-a făcut asta! Sigur că puteam și eu să-mi iau o geantă impermeabilă și un costum de scafandru, dacă tot mă duceam la bazin, nu? Sper să țin minte să fac asta data viitoare. Continuă lectura „Din orașul cu bizoni” →