Cum se studiază literatura la școală în zilele noastre?

Ideea acestui articol mi-a venit de la eterna – și deloc fascinanta – dezbatere din blogosfera despre cărți: literatură clasică sau literatură contemporană? Pornind de la această întrebare, se fac tot felul de supoziții, subiective și firești, până la urmă, dar, inevitabil, se ajunge la vinovatul de serviciu, modul în care se predă literatura la școală. Cei mai mulți dintre cei care arată cu degetul înspre profesorii de română n-au nici cea mai mică idee despre ce și cum se predă literatura la școală, și nici nu par dornici să afle de la fața locului, cum s-ar zice. În afară de asta, eu nu înțeleg de ce la capitolul literatură contemporană se încadrează doar scrieri cu referire la zilele noastre, argumentul suprem fiind acela că, prin perioadă și problemele ridicate, sunt mai aproape de sufletul cititorului tânăr. După logic asta, nu știu unde se încadrează scriitorii contemporani care scriu (și) despre epoci demult apuse. De exemplu, Philippa Gregory, Hilary Mantel, Simona Antonescu, Doina Ruști sunt doar primele nume care mi-au venit în minte. Continuă lectura „Cum se studiază literatura la școală în zilele noastre?”

Ficțiunea istorică – unde se termină istoria și începe ficțiunea?

Ficțiune istorică

Ficțiunea istorică este o poveste care încorporează caracteristici ale perioadei în care se întâmplă acțiunea, uneori inclusiv personaje reale din trecut, dar și evenimente sau personaje fictive. Ficțiunea istorică există încă de pe vremea Iliadei și Odiseei care spun povestea Greciei Antice, folosindu-se și de elemente fantastice.

Chiar dacă apelează la elemente imaginare, ficțiunea istorică trebuie să se bazeze pe realism și să construiască o lume istorică credibilă, atât în ce privește atmosfera, cât și interacțiunile dintre personaje. La care se adaugă, în cantitate mai mare sau mai mică, elementele de ficțiune. Continuă lectura „Ficțiunea istorică – unde se termină istoria și începe ficțiunea?”

Ce cărți n-ați terminat de citit niciodată? Doar un sondaj de opinie

Asta-i întrebarea (vorba poetului :)) pe care am pus-o prietenilor de pe pagina de Facebook a blogului. Și am primit diverse răspunsuri, pe care o să vi le arăt astăzi. Nu sub forma unei enumerări, ci într-un poll, în care vă invit să votați și voi cartea pe care n-ați reușit s-o terminați de citit niciodată și, de ce nu, poate să adăugați alte titluri la listă. Continuă lectura „Ce cărți n-ați terminat de citit niciodată? Doar un sondaj de opinie”

10 întrebări în Provocarea Șosetei de Crăciun

provocare-soseta-craciun

Am găsit aici o provocare care mi s-a părut simpatică și vă invit să-i dați curs. O să răspund și eu la întrebări, dar m-am gândit să nu mai aștept până atunci și să vă lansez provocarea chiar acum.

Imaginează-ți că te trezești în dimineața de Crăciun și găsești șoseta de Crăciun plină. Ești nerăbdător să vezi ce cadouri ți-a adus Moș Crăciun. Primul lucru pe care-l vezi e … Continuă lectura „10 întrebări în Provocarea Șosetei de Crăciun”

Zece edituri, o bibliotecă şi concurenţa neloială

Se pare că zece edituri (private) s-au supărat tare pe o bibliotecă, privată şi ea. Atât de tare s-au supărat că au dat-o în judecată. Cică le face concurenţă neloială, abonaţii bibliotecii, corporatişti plini de bani, nu mai cumpără cărţi, ci se mulţumesc să le împrumute. Crecă până să apară biblioteca cu pricina, ca Afrodita din spuma mării, rupeau uşile editurilor în foamea lor după cărţi. Şi-acuma au descoperit că pot împrumuta şi, da calici ce sunt, nu mai cumpără ci reciclează. Oare Greta ce părere are de plângerea editurilor?

Alţi calici, mai puţin potenţi financiar, ar putea, zic unii, să mai renunţe la o chiftea, la o măslină şi să-şi cumpere cărţi. Că doar tre’ să mănânce şi gura editurilor ceva. Nu prea contează ce publică, important e să vândă. Cu cât mai scump, cu atât mai bine. Pentru ei, nu pentru cititori, evident.

Se mai plâng editurile că Bookster, că despre biblioteca asta e vorba, cumpără cărţi de la librării, nu de la ei, şi de-aia e concurenţă neloială. De parcă librăriile nu cumpără tot de la edituri, ci au o tiparniţă secretă în subsol! Bine, nu că bibliotecile statului n-ar cumpăra şi ele de la librării, dar nu ne mai împiedicăm în detalii.

Au apărut tot felul de argumente pro şi contra, imediat ce s-a aflat de acţiunea editurilor. Apropo, Bookster e pe piaţă de vreo şapte ani, ce li se căşună tocmai acum?

Cum ziceam, sunt tot felul de argumente. Cum că Bookster nu plăteşte drepturi de autor, de exemplu. Intrebarea firească e: celelalte biblioteci plătesc? Nu, dar nu contează, Bookster să plătească, fiindcă nu e decât un rahat de business prăjit, cum zicea cineva. Mai apoi s-a aflat că, de fapt, Bookster plăteşte, dar n-a mai nici ăsta decât un detaliu nesemnificativ.

Eu nu am acces la Bookster, fiindcă angajatorul meu, statul, rupt în fund şi plin de praf, nu-şi permite abonament la Bookster. Ne-a dat cândva un fel de subvenţie pentru cumpărarea de cărţi, dar, la fel de brusc cum a apărut a şi dispărut. N-am auzit vreo editură atunci să facă lobby în sensul ăsta. Nu suntem corporatişti, nu intrăm în grupul ţintă, se pare.

Nici la edituri n-am vreo pişcotăreală, aşa că pot să mă dau imparţială, ca tot românul, de altfel.

In plus, mi-a plăcut şi-mi place să cumpăr cărţi, nu să le împrumut de la bibliotecă. Aşa se face că, de-a lungul anilor, am adunat ceva cărţi. Atât de multe, încât, în curând, nu mai am loc în apartament de ele. Pe cele mai multe nu le voi reciti niciodată, fiindcă mereu apar cărţi noi şi interesante. Pe cele vechi le şterg de praf şi mai duc, din când în când, din ele la biblioteca şcolii. Aşa că ideea de book-sharing nu mi se mai pare la fel de proastă ca înainte – recunosc că n-am prea fost încântată să împrumut cărți, preferam să fie ale mele. Problema e că n-am la îndemână o bibliotecă pe gustul meu (în primul rând, cărţile să nu pară că vin direct din primul război mondial, fizic vorbind).

Fiindcă veni vorba de asta, uite o idee de afacere pentru edituri. Din partea casei (mele :)). Ce-ar fi să pună mână de la mână toate cele zece – plus altele, dacă doresc – și să înființeze o bibliotecă privată, cu un alt grup țintă decât corporațiile, că mai sunt și alți cititori pe lumea asta. Cine știe, poate primesc primesc și subvenție de la stat, după modelul școlilor particulare. Poate și librăriile, dacă au spațiu suficient, ar putea face o extensie a activității lor. Dacă tot e la modă economia circulară și vrem să salvăm pădurile patriei, nu? Cu studierea și respectarea legislației privind bibliotecile, desigur.

Nu cred că le-ar dăuna o activitate ceva mai intensă în domeniul campaniilor sociale, dacă tot vor să se bată cu Bookster. Numa’ zic.

Apropo de cele zece edituri, e pe undeva o listă completă cu toate? Că eu n-am văzut decât o parte dintre ele.

Și altă întrebare: oare Poșta Română de ce nu s-a gândit să dea în judecată Gmail sau Yahoo Mail pentru concurență neloială?

Ce importanţă are titlul în alegerea unei cărţi?

Grasă şi proastă. Aşa sună titlul unei cărţi de Rodica Ojog-Braşoveanu – scriitoare pe care altfel o apreciez – pe care nu mă pot hotărî nicicum s-o citesc. Fix din cauza titlului. Fiindcă nu mă pot împiedica să mă întreb ce chestii interesante pot afla eu despre un personaj de tipul ăsta.

Sau Sunt o babă comunistă, titlu care mă scoate de-a dreptul din sărite de câte ori îl aud. Şi babă, şi comunistă? Asta-i deja prea mult! Parcă sună a jurnalul vecinei mele de bloc, pe care, sincer, n-am niciun chef să-l citesc. Continuă lectura „Ce importanţă are titlul în alegerea unei cărţi?”

Afacerea Columb de Steve Berry – un thriller istoric care te pune pe gânduri

Despre autor:

Steve Berry (n.1955) este un scriitor american, fost avocat timp de peste 30 de ani. Berry este membru fondator al International Thriller Writers, un grup al scriitorilor de thriller, cu mai mult de 4200 de membri din toată lumea.

Steve Berry a început să scrie în 1990, dar, după ce a fost respins de 85 de ori, debutat abia în 2003, cu romanul Camera de chihlimbar, urmat în 2004 de Profeția Romanov.

Cele două romane au fost urmate de alte cărți care s-au bucurat de succes și de premii literare. Cărțile sale au fost traduse în peste 40 de țări și au apărut în peste 50 de țări.

În prezent, Steve Berry locuiește în Florida, un loc preferat și de alți scriitori de thrillere.

Despre carte:

Timp de 500 de ani, istoricii au căutat răspunsul la întrebarea: Cine a fost Cristofor Columb?

Răspunsul se regăsește cu adevărat în altă întrebare.

Cine vreți să fie?

Așa se încheie nota autorului de la sfârșitul romanului Afacerea Columb de Steve Berry. Și de aici începe toată povestea. Continuă lectura „Afacerea Columb de Steve Berry – un thriller istoric care te pune pe gânduri”

Literatură versus maculatură

O să încep cumva didactic, cu definițiile celor doi termeni, ca să știm de unde pornim discuția.

Conform Dexonline, literatura este:

1. o formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.

2. totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări etc. ♦ Tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie. Continuă lectura „Literatură versus maculatură”

Întrebări crăciunești

N-am mai făcut demult o aroganță, așa că m-am gândit că e momentul potrivit să vă provoc la un joc de Crăciun, un așa-numit tag crăciunesc. Mai exact o să formulez  niște întrebări și te provoc să răspunzi la ele. Și de ce e asta o aroganță, probabil că te întrebi? Fiindcă o să și răspund la ele. După modelul eu trag la poartă, eu apăr :). După care, evident, aștept răspunsurile tale, dacă ai chef să ridici mănușa.

Deci, să începem auto-interviul:

1. Ce-ți place mai mult, să faci sau să primești cadouri?

Îmi place să caut pe îndelete cadouri pentru cei dragi, dar, în egală măsură îmi place și să primesc. Cu condiția să fie cadouri inspirate. Nici nu sunt prea pretențioasă, nu? Continuă lectura „Întrebări crăciunești”

7 întrebări al căror răspuns se pare că e DA, deși n-ar trebui să fie

Răspunsul ar trebui să fie NU, dacă grădina cu pitici în care semnăm condica în fiecare zi n-ar fi bolnavă rău. Din păcate e, așa că răspunsul se pare că e DA.

question_mark1. În țara în care m**a este ridicată la rang de opinie politică, iar filosoful național îi ridică ode, o mamă o reclamă pe profesoara de engleză că, la lecția despre corpul omenesc, a folosit cuvântul foot (cu cei doi de o pronunțați u)?

2. În țara în care adolescenții fac apel la diversele organe ale corpului (fie că le au, fie că nu) cu o frecvență care-i poate face olimpici la anatomie, o mamă s-a simțit ultragiată că cineva a pronunțat cuvântul foot (care înseamnă picior)? Unii fac asta chiar în prezența părinților, care nu par a avea vreo străbatere.

3. În țara în care te uiți la Netflix și vezi înjurăturile în toată splendoarea lor, o pudibondă s-a șifonat din cauza piciorului englezesc? Și n-am auzit pe nimeni să se plângă de chestia asta.

4. A deranjat cuvântul foot pe cineva în țara în care Suge-o, Ramona! și Suge-o Andrei! sunt cărți care se bucură de foarte mare popularitate în rândul tinerilor? Apropo, le-am văzut și eu la școală pe băncile unor elevi.

5. Inspectoratul școlar a luat în serios aberația asta, denumită în mod absurd absurd reclamație, și zice că trebuie să declanșeze o anchetă, că așa îi obligă birocrația?

6. Directorul școlii e speriat de bombe că vine peste el nu se știe ce?

7. Chestia asta s-a întâmplat tocmai la Cluuujjj (la elita ‘telectualilor), și nu la Teleorman?

Sper că elevul cu mama ultragiată nu face și limba franceză la școală.  Nu de alta, dar poate ajunge la lecția cu animalele domestice. Notre poules dans votre cour, vorba francezului. Sau poate a românului franțuzit. Nici nu pot să mă gândesc ce nucleară s-ar abate peste bietul director de școală!