Ce poate fi mai frumos pentru un cititor pasionat decât un bookish-tote (ecologic, să ne înțelegem!) plin cu goodies? Iar dacă sacoșa e imprimatăc cu Pride and Prejudice de Jane Austen, cu atât mai bine!
Iar dacă ți se pare că de pe coperta celei mai mici cărți din bookish-tote se uită la noi conu Iancu Caragiale, să știi că exact așa e, cartea fiind o mică bijuterie literară cu scrierile autorului.
Lecția pinguinului de Tom Mitchell este povestea unui tânăr englez care pleacă în Argentina să lucreze ca profesor și a prietenului său neobișnuit, un pinguin pe nume Magellan. N-am citit-o încă – își așteaptă rândul cam demult, recunosc – dar se anunță o lectură interesantă.
Cine a citit cartea, să ridice mâna sus! Și să ne facă o recomandare în secțiunea de comentarii, dacă se poate :).
Când vine vorba de personajul masculin preferat, n-am nicio ezitare și răspund: Hercule Poirot, simpaticul detectiv belgian inventat de Agatha Christie.
Abia dacă avea peste cinci picioare și patru țoli dar se plimba cu demnitate. Capul lui avea forma unui ou, și era mereu ținut înclinat un pic într-o parte. Mustața lui era foarte dreaptă și milităroasă. Curățenia îmbrăcăminții lui era aproape incredibilă; cred că un fir de praf i-ar fi provocat mai multă durere decât o rană făcută de un glonte. Și totuși omulețul care, regretam să observ, șchiopăta îngrozitor, fusese în vremea lui unul dintre cei mai celebri membri ai poliției belgiene. (Căpitanul Hastings despre Poirot în Misterioasa afacere de la Styles)
Hercule Poirot a apărut prima dată în romanul Misterioasa afacere de la Styles (1920), dar a devenit celebru odată cu publicarea romanului Uciderea lui Roger Ackroyd (1926). Ultima apariție a micului (la statură) detectiv a fost în Cortina (1975).
Oricâte cărți am citit și oricâte personaje feminine mi-au plăcut, niciuna n-a reușit s-o egaleze pe Scarlett O’Hara, protagonsita romanului Pe aripile vântului de Margaret Mitchell.
Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbații nu-și dădeau seama de asta când se aflau sub farmecul ei, așa cum erau acum gemenii Tarleton. Pe chipul ei, trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuși, avea o față atrăgătoare, cu bărbia ascuțită și fălci puternice. Ochii, puțin migdalați și mărginiți de gene dese, erau de un verde-deschis, fără cea mai mică nuanță căpruie. Sprâncenele, groase și negre, desenau o neașteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia, acea pile pe care puneau atâta preț femeile din Sud și pe care o apărau cu atâta grijă, cu ajutorul pălăriilor, al vălurilor și al mitenelor, de soarele arzător al Georgiei.
O să recunosc din capul articolului locului că asta e cea mai grea provocare dintre toate cele lansate în Cupid’s books. Din simplul motiv, că, din instinct de conservare a emoțiilor, probabil, evit, în general, cărțile și filmele care m-ar putea răscoli. Lumea reală e mult prea adesea încărcată de lucruri supărătoare, așa că, măcar în cărți (sau în filme) să găsesc un refugiu agreabil. Îmi aduc aminte de o replică a librarului meu preferat de la librăria Corina, care mi-a spus cândva „tu nu vrei să citești decât cărți frumoase!”. Da, așa e, nu vreau decât cărți frumoase. Și, evident, cât mai puțin triste dacă se poate.
Dar, provocarea e provocare. așa că o să nominalizez o carte care m-a întristat atât de tare, încât am abandonat-o destul de repede, fiindcă n-o puteam citi din cauza lacrimilor. E vorba despre Paula de Isabel Allende, o carte inspirată din realitate, care povestește cum fiica ei se îmbolnăvește și apoi moare de o boală necruțătoare. Atât de tare m-a întristat cartea asta, încât nici n-am vrut s-o păstrez în bibliotecă și ani de zile n-am mai dorit să citesc nimic de Isabel Allende.
Pe tine ce cărți te-au făcut să plângi?
Sursa foto: elefant.ro
Cei care mai citesc ce scriu pe aici știu deja, probabil, că nu sunt neapărat o cititoare de serii, dar se mai întâmplă uneori să dau peste câte o serie care chiar să-mi placă. Așa a fost trilogia În țara norului alb de Sarah Lark, pe care am citit-o la recomandarea unei colege de cancelarie, care mi-a și împrumutat cartea, fiindcă la vremea aceea nu se găsea pe nicăieri. Între timp, editura RAO a reeditat-o, așa că ar trebui să profit și s-o cumpăr până nu dispare iar. Ceea ce îți recomand și ție, cititorule!
Toate cele trei cărți din serie sunt foarte bune, dar preferata mea este prima dintre ele. Este o lectură consistentă (are peste 700 de pagini), dar n-o să te plictisești nici măcar o secundă și dă startul unei minunate saga de familie.
Dintre miniaturile livrești din biblioteca mea, am ales o carte foarte cunoscută, Mic dejun la Tiffany de Truman Capote, roman apărut la Editura Polirom. O carte bună (și care arată foarte bine), pe care o poți ține într-o mână și o citești cât ai clipi (mai ales că are și litere mari și o nuanță odihnitoare a paginii, elemente importante de care mulți editori nu țin seama).
Când vine vorba de cuplul favorit dintr-o carte, nu stau pe gânduri nicio secundă și mă gândesc la Scarlett O’Hara și Rhett Butler, protagoniștii romanului meu preferat, Pe aripile vântului de Margaret Mitchell.
Poate că și actorii Vivien Leigh și Clark Gable, care i-au interpretat pe Scarlett și pe Rhett au o „vină” pentru asta.
Sunt curioasă: care este cuplul tău favorit din cărțile citite?
Dacă aș fi superstițioasă, aș zice că ziua de 13 e cu ghinion și de aceea e vorba de cărți SF sau supranaturale, care intră foarte rar spre deloc în atenția mea. În copilărie, citeam tot ce prindeam de Jules Verne, dar între timp, gusturile mele s-au schimbat și alte tipuri de cărți îmi atrag atenția și îmi ocupă timpul.
Totuți, dacă e joi 13, am să vă arăt o carte care mi-a plăcut mult, populată de ființe supranaturale. Chiar și cele reale par un pic supranaturale, atât sunt de excentrice.
E vorba despre Mâța Vinerii de Doina Ruști, o carte apărută la Editura Polirom, un roman în care se amestecă istoria cu magia, realul cu imaginarul, crimele cu secretele din bucătărie și, din toate astea, rezultă o poveste fascinantă.
Provocarea lunii februarie, ajunsă în ziua a douăsprezecea, ne întreabă care e cartea care ar merita un film? Ca să fiu sinceră, sunt pregătită să spun și după ce carte n-ar trebui să se facă niciodată un film :). Prea târziu, fiindcă fapta e consumată deja.
Deci, cartea pe care aș vrea s-o văd ecranizată este Cină cu Picasso de Camille Aubray. Dacă n-ai citit-o încă, zic că e cam cazul să te apuci!
Dorina Danila 