Comunicarea non-verbală – fluieratul

Fluieratul este o combinație melodică de sunete produse prin suflarea printre buze. Din cele mai vechi timpuri, fluieratul a fost utilizat ca mijloc de comunicare.

Indienii Kickapoo din Mexic transmiteau mesaje de dragoste cu ajutorul unui mesaj bazat pe fluierături.

Indigenii din Insulele Canare fluierau într-un „vocabular” complex, format din 4000 de „cuvinte”. Dispărut aproape în totalitate în anii ’60, limbajul silbo este din nou folosit de oameni, iar, în prezent, pe insulă se ţine Ziua Fluieratului o dată pe an. Limbajul silbo constă în emiterea unor sunete care imită silabele folosite în vorbire. Fluierătorii îşi introduc degetele în gură pentru a emite sunete în tonuri variate şi îşi fac mâinile căuş la gură pentru ca sunetul să se audă în depărtare, uneori ajungând până la 3 kilometri distanţă. Totuşi, limbajul rămâne limitat.

whistling_smileyMarinarii comunicau pe timp de ceață cu ajutorul fluierăturilor. Conductorii de tren foloseau și ei acest mijloc de comunicare. În perioada ocupației naziste, păstorii dintr-un sat francez din Pirinei utilizau un cod secret de fluierături pentru a-i călăuzi pe evreii fugari prin munți, spre Spania. Continuă lectura

Reclame

Comunicarea non-verbală- limbajul vestimentar

Alegerile vestimentare pe care le facem transmit, cu sau fără voia noastră, mesaje celor cu care relaționăm. Sunt suficiente 20 de secunde ca să facem o primă impresie, și cum vestimentația și accesoriile sunt printre primele lucruri pe care cineva le observă, ar fi bine să facem alegerile potrivite. Mai ales, dacă vrem să impresionăm în mod deosebit persoana respectivă, de exemplu, la un interviu de angajare sau la o întâlnire de afaceri. Continuă lectura

Arrival: un film despre comunicare

E de la sine înțeles că atunci când vrei să transmiți cuiva un mesaj, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să te gândești cum ar fi cel mai bine să faci asta. În limbaj de specialitate, să codifici mesajul. Pentru asta poți alege cuvinte, simboluri, gesturi, culori, imagini. Orice cod ai alege, el trebuie să fie neapărat unul pe care receptorul mesajului tău îl înțelege. Imaginează-ți pentru o clipă că ajungi în Japonia și vrei să-l întrebi ceva pe primul japonez care-ți iese în cale. Și alegi să faci asta în limba română. Ghici ce? Îți răcești gura de pomană. Dar dacă pui întrebarea în limba engleză, de exemplu, s-ar putea să ai șanse să capeți un răspuns.
Probabil te gândești că poți folosi gesturile, dacă nu cunoști limba celui cu care vrei să comunici. Așa e, dar ce se întâmplă dacă vrei să-l aprobi pe un bulgar și dai din cap de sus în jos? Știi că el ar intrepreta asta ca pe o negație? Va să zică nici „limba gimnastică” nu e întotdeauna utilă, decât dacă o stăpânim la perfecție. Și asta e cam greu. O să te descurci, pînă la urmă, nu e chiar atât de dificil să găsești un cod comun cu un japonez. Hmm, sau e?
Ce te faci însă când mergi zilnic la job (unii zic că ăsta nu e job, e o vocație, dar nu poți să zici că mergi zilnic la vocație, nu?) și trebuie să comunici cu zeci, în unele zile chiar cu sute cu persoane care, deși tu crezi că ar trebui să înțeleagă ce le spui sau le desenezi, se poartă ca și cum n-ar pricepe ce vrei tu de la ei.

Continuă lectura

Ce n-o să-ți spună niciodată Wikipedia despre un eveniment black-tie

Atunci când ești invitată la un eveniment black-tie, fie el nuntă, botez, cocktail, deschiderea unui hotel nou, o cină formală pe un vas de croazieră, o seară la operă sau whatever, cele mai mari bătăi de cap ți le dă întrebarea: ce să port?

Sursa: tenor.co
Sursa: tenor.co

Lucrurile nu sunt așa de complicate cum par. O întrebare, mai multe răspunsuri. Uite aici câteva:

1. Invitația

Mai întâi citește cu atenție invitația. E diferență între „de preferat black-tie”, „opțional black-tie” sau „obligatoriu black-tie”. Dacă nu scrie nimic din toate astea, ține cont că un eveniment de seară e mai formal decât unul de zi (o nuntă de zi sau un botez), la fel și unul care are loc iarna față de unul de vară. N-ar strica să afli și detalii din culise. De exemplu, ce așteptări are mireasa de la invitații ei. Cine are chef să supere o bridezilla? Continuă lectura

Nu judeca niciodată o carte după copertă

E o campanie publicitară şi nici măcar nu e a unei edituri sau a unei librării. E a unei firme de bere. E mai mult o provocare pentru fiecare dintre noi la autoreflecţie. În general, ne place să credem despre noi că suntem mai toleranţi decât suntem de fapt.

E o invitaţie la o autoreflecţie. Tu cum ai reacţiona într-o situaţie, hai să-i spunem, inconfortabilă?  De exemplu, dacă ai intra împreună cu un prieten într-o sală plină de bad boys şi n-ai mai găsi decât două locuri goale.

Priveşte reacţia unor cupluri într-un cinematograf din Bruxelles:

Ce zici? Tu ce-ai fi făcut? Sincer, sincer?

P.S. E şi o lecţie foarte bună de comunicare non-verbală.

Limbajul timpului

Dintre toate resursele pe care oamenii le folosesc pentru a-şi desfăşura în condiţii bune activitatea, una singură este distribuită în mod egal pentru toți: timpul. Acesta, ca resursă, prezintă următoarele particularităţi:

– nu poate fi înmagazinat sau stocat;

– timpul se consumă în același ritm; timpul neutilizat sau utilizat neraţional este irecuperabil.

Există chiar o știință care se ocupă cu studiul limbajului timpului, știință denumită cronemica, de la numele zeului timpului Chronos.

În ce privește timpul, ca element component al comunicării non-verbale, modul în care o persoană alege să-l folosească transmite atitudinea acesteia față de interlocutor sau față de activitatea respectivă, percepția statutului și a puterii sau, pur și simplu, respectul și importanța acordată persoanei/activității.

Folosirea eficientă a timpului de lucru și utilizarea acestei resurse pentru a comunica presupune ca o persoană să aibă anumite trăsături: capacitate de a stabili priorităţi, memorie, flexibilitate, spirit de observaţie, priceperea de a contacta, întreţine şi cultiva relaţii amiabile, capacitate de efort.

Timpul ca simbol este marcat și de ritmul acestuia. Astfel, anotimpurile impun anumite activități, sărbătorile și ritualurile sunt marcate de timp, săptămâna de lucru are și ea o ritmicitate.

Cu toate că timpul se scurge pentru toți la fel, el nu este perceput la fel în diferite culturi. De exemplu, în cultura noastră, anul calendaristic este împărțit în 365 sau 366 de zile, iar anul musulman este cu 10-11 zile mai scurt. Noi numărăm anii începând cu anul nașterii lui Iisus Christos, în timp ce calendarul musulman începe cu anul 622, anul în care Mahomed a fugit din Mecca la Medina.

Dar, chiar în cadrul aceleași culturi, diferite comunități împart timpul în mod diferit: agricultorii în funcție de  anotimpuri, comercianții în funcție de volumul vânzărilor, salariații în zile de lucru și timp de repaus, de obicei în week-end, în timp ce lucrătorii din turism au mai mulți clienți în zilele de repaus.

Deoarece există diferențe culturale în perceperea  și măsurarea timpului, înainte de începerea unei negocieri cu parteneri de afaceri din alte țări, trebuie verificate cu grijă valorile, atitudinile și obiceiurile din țara respectivă.

Dacă o întâlnire de afaceri este stabilită pentru o anumită oră, în Occident nu se admit întârzieri mai mari de 5-10 minute. În alte culturi, în schimb, o întârziere de o oră este absolut firească. La o întâlnire de afaceri, englezii obișnuiesc să schimbe câteva amabilități scurte la începutul întâlnirii și apoi încep discuțiile despre afaceri. În țările arabe, înainte de discutarea afacerilor, se bea ceaiul sau cafeaua și se discută probleme personale.

Măsurarea timpului

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupați de măsurarea timpului. Primele referințe au fost fenomenele ciclice: anotimpurile, ciclul lunar, deplasarea planetelor.

În urmă cu patru mii de ani, babilonienii aveau un model de calendar alcătuit din 12 luni, cu câte 30 de zile.

Egiptenii măsurau timpul cu ajutorul umbrei lăsate de obeliscuri. Ei au fost primii care au împărțit ziua în unități mai mici.

Alte instrumente utilizate pentru măsurarea timpului au fost: ceasurile solare, firul cu plumb, clepsidrele, ceasurile cu apă, astrolabul, ceasurile chinezești bazate pe viteza de ardere a unor bețe din lemn etalonate.

Istoria ceasului

Ceasul (din slavonă časŭ, oră) este un instrument de măsurare a timpului, un dispozitiv care indică ora exactă conform unui standard de timp.

Se presupune că ceasurile au fost inventate de arabi și aduse în Europa de cruciați. În Europa, primele ceasuri au fost create de fierari și lăcătuși, fiind realizate din fier și gândite pentru perete datorită  greutăților de care aveau nevoie pentru a funcționa.

Cele mai importante descoperiri în construirea de ceasuri au fost folosirea greutăților, arcurilor, pendulul, diferite mecanisme mecanice, aplicarea electricității, cristalele cu cuarț și ulterior atomii de rubidiu.

La început, ceasurile indicau numai orele. Primul ceas care indica minutele a apărut în anul 1475.

Ceasurile erau considerate un lux în Marea Britanie. În 1797, a fost introdus un impozit pentru cei care achiziționau ceasuri. Ca urmare, oamenii au încetat să mai cumpere, iar  ceasornicarii au început să dea faliment.

Realizarea primului ceas deșteptător îi este atribuită unui ceasornicar american, în 1876.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, locul greutăților sau al arcului spiralat a fost luat de baterie.

Următoarea etapă în evoluția ceasului o constituie apariția și dezvoltarea ceasurilor atomice. Acestea au o precizie superioară, de ordinul secundelor în câteva sute de ani.

Patria ceasornicarilor este astăzi Elveția, dar nu a fost de la bun început așa. În secolul XVI, odată cu reformele lui Calvin, care promovau abținerea de la orice lux, bijutierii elvețieni au rămas fără obiectul muncii și au fost nevoiți să împrumute îndeletnicirile ceasornicarilor germani, italieni și francezi. Ceasornicarii elvețieni i-au întrecut rapid și au dezvoltat o industrie neegalată până azi.

f16705-1_23_1Ceasul cel mai utilizat în ziua de azi este ceasul de mână. Se spune că Elisabeta I a Angliei a primit de la Robert Dudley în dar, în 1571, un obiect  descris ca un ceas de mână.

La început, ceasurile de mână au fost purtate aproape exclusiv de femei, în timp ce bărbații au folosit ceasuri de buzunar până la începutul secolului al XX-lea.

Ceasurile de mână nu sunt doar instrumente de măsurare a timpului, ci pot fi și adevărate bijuterii sau opere de artă care pot fi colecționate.

Așa încât există o mare varietate de ceasuri de mână, de la ceasuri ieftine, care sunt folosite doar pentru cunoașterea orei exacte până la ceasuri foarte scumpe, folosite de persoane care vor să arate un anumit statut social.