„Dora d’Istria a citit totul și a adnotat totul; ea vorbește corect nouă limbi și le scrie cu mare eleganță. Pariziană ca Gavarni, italiană ca Belgiojoso, spaniolă ca Larra, germană ca Goethe, rusoaică precum Pușkin, valahă ca o Ghika, grecoaică precum Botzaris sau lordul Byron, ea este unul dintre cele mai curioase exemple de ceea ce poate o natură bine dotată.”
Marchizul de Villemer (pseudonimul lui Charles Yriarte, redactor-șef al revistei Le monde illustré, Paris)
Originea
S-a născut la București, în 3 februarie 1828, cu numele de Elena Ghica, într-o familie româno-albaneză. A fost fiica marelui ban al Craiovei, Mihail Ghica și a Caterinei Ghica, de origine grecoaică.
Din familia Ghica au făcut parte, de-a lungul timpului, domnitori și boieri în Țara Românească și Moldova. Fondatorul familiei Ghica a fost Gheorghe Ghika Vodă, domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești (1659-1660), aromân, originar din Macedonia, de unde a plecat în Fanar.
Tatăl Elenei, Mihail, era colecționar pasionat, numismat și arheolog, fondatorul Muzeului Național din București, iar mama ei, Caterina, a fost nu doar foarte frumoasă și influentă la curtea regală, ci și prima româncă traducătoare și publicistă.
Dora d’Istria este pseudonimul literar al Elenei Ghica. Acesta s-ar putea traduce prin Dor de Istria (Istria este numele antic al Dunării, dar și al unei localități antice).
Sau cum a ajuns o sclavă din harem în high-life-ul britanic
Originea
Judecând după nume, Lady Florence Baker provenea din aristocrația britanică. De fapt, s-a născut Florica Maria Sas în 1841, în Aiud. A devenit Lady Florence Baker după ce s-a căsătorit cu exploratorul britanic Sir Samuel White Baker, devenind a doua lui soție.
La vremea nașterii ei, Aiud, localitatea sa natală făcea parte din multiculturalul imperiu austriac, așa că nu e de mirare că a fost cunoscută și cu numele de Barbara Sass, Marbara Maria Sass, Sass Flora sau Maria Freiin von Sass. Nu se cunosc originile familiei sale – secuiești, săsești sau românești – dar se știe că a rămas orfană la 7 ani, după ce părinții ei și-au pierdut viața în Revoluția de la 1848.
Sclavă în harem
Mai târziu, a ajuns într-o tabără de refugiați din Vidin, de unde a fost răpită pentru a fi dusă într-un harem, unde a petrecut câțiva ani, fiind bine tratată și având parte de educație, așa încât nici nu realiza că era, de fapt, o sclavă. Asta până în ziua în care stăpânul haremului a vândut-o în piața de robi din Vidin, în 1859. Apropo, de ce nu se vorbește și despre sclavii albi, ci doar despre cei cu altă culoare a pielii? Dacă tot vrem să fim corecți politic.
Frumusețea fetei cu ochi albaștri n-a trecut neobservată în piața din Vidin. Au licitat pentru ea Pașa din Vidin și un tânăr și înstărit aventurier englez, Samuel Baker. Pașa a câștigat licitația, dar Baker l-a mituit pe eunucul care se ocupa de fată, a răpit-o și a fugit cu ea la București. Din acea zi, cei doi au fost nedespărțiți.
Katherine Parr (1512-1548) a fost una dintre reginele Angliei despre care se vorbește destul de puțin și e păcat, fiindcă a fost o personalitate remarcabilă, și nu doar pentru că a fost a șasea soție a lui Heniric al VIII-lea și a reușit să-i supraviețuiască, fără să fie repudiată. Dintre cele cinci predecesoare ale sale, doar una, Anne de Cleves, mai trăia în 1547, anul morții regelui. Prima soție, Katherine de Aragon, a fost repudiată și a murit exilată într-un castel izolat, alte două soții, Anne Boleyn și Katherine Howard, au fost decapitate, iar Jane Seymour, a murit dând naștere mult așteptatului moștenitor regal.
10 lucruri de reținut despre Katherine Parr
1. A fost botezată Katherine după prima soție a lui Henric al VIII-lea
Mama ei, Maud Green, era doamnă de companie a reginei Katherine de Aragon și și-a botezat prima fiică, născută la trei ani după ce Katherine de Aragon s-a căsătorit cu Henric al VIII-lea, în cinstea reginei. Așa se face că atât prima, cât și ultima soție a regelui au avut același nume, Katherine.
Colind de Crăciun a fost scris în doar șase săptămâni
Doar șase săptămâni i-a luat lui Charles Dickens (1812-1870) să scrie una dintre cele mai citite opere ale sale și, probabil, cea mai cunoscută poveste de Crăciun, chiar dacă e una atipică, cu stafii, așa cum se precizează în subtitlul primei ediții.
Rapiditatea cu care a fost scrisă cartea – peste 30000 de cuvinte în șase săptămâni – a fost neobișnuită pentru stilul în care scria Dickens. Celelalte romane au fost scrise în câteva luni sau chiar în câțiva ani.
Aflat în mare criză financiară, Dickens a început să scrie Colind de Crăciun (prefer să-i spun așa și să nu folosesc mai puțin inspiratul, după mine, titlu Poveste de Crăciun, de altfel doar un subtitlu în prima ediție) în octombrie 1843, iar în decembrie apărea deja prima ediție. Chiar dacă spera ca povestea lui să se vândă bine, ca să câștige ceva bani, nici în visele lui cele mai optimiste n-ar fi putut să vadă succesul de care se va bucura cartea.
Probleme financiare pentru Charles Dickens
Din cauza problemelor financiare cu care e confrunta, Dickens era hotărât, în toamna anului 1843, să scoată o carte până la Crăciun. Cariera lui era, la momentul respectiv, într-un impas, deoarece ultimul lui roman, Martin Cuzzlewit, nu se vindea prea bine.
Dickens scrisese deja câteva romane care se bucuraseră de succes, Oliver Twist, Clubul Pickwick și Nicholas Nickelby, dar editorii lui se gândeau să-i micșoreze leafa lunară (probabil că de la ei s-a inspirat Dickens când l-a creat pe Scrooge :)), de la 200 de lire la 150 de lire, sumă cu care îi era imposibil să se descurce. Famelie, remunerație după buget mică, vorba unui clasic de-al nostru. Dickens nu doar că avea de întreținut o soție, patru copii și un tată, dar soția lui era din nou însărcinată.
Aflați în această situație, unii scriitori s-au apucat de băut, alții s-au apucat să predea sau s-au recalificat în alte meserii. Dickens s-a apucat să scrie Colind de Crăciun. Nu înainte să facă un tur de un an prin America, unde a reușit să-i înfurieze pe localnici după ce a declarat public că americanii nu respectă nici cele mai elementare reguli de igienă.
Scopul lui Dickens nu era, deci, să creeze capodopera vieții sale, ci doar să câștige niște bani, o mie de lire, după socoteala sa. Dar, unde dai și unde crapă, dintr-o nevoie acută de bani, a ieșit cea mai citită poveste de Crăciun de până acum. Poate sunt și scriitori contemporani în lipsă de bani și mai iese o capodoperă, cine știe?
Una dintre cele mai reușite ediții în limba română
Dickens era impresionat de soarta acestor copii cu atât mai mult cu cât, în copilărie, muncise și el în fabrică, din cauza condițiilor precare în care trăia familia sa.
Inițial, în primăvara anului 1843, Charles Dickens intenționa să publice un pamflet intitulat „Un apel către poporul englez în numele copilului omului sărac”. S-a răzgândit însă, pentru că descoperise un alt mod mult mai eficient de protest.
Ideea i-a venit după ce a ținut un discurs la Manchester Athenaeum, o organizație caritabilă – unde a urcat pe scenă și politicianul Benjamin Disraeli și a vizitat o școală pentru copii săraci. Cu ocazia vizitei la Manchester, l-a vizitat și pe nepotul său, un băiat cu dizabilități, care a fost una dintre sursele de inspirație pentru Tim Degețelul. Celălalt a fost fratele mai mic a lui Dickens, și el un băiat cu probleme fizice.
Din nefericire, cu tot felul de nedreptăți ne întâlnim și astăzi (inclusiv cu exploatarea copiilor). Vreun scriitor contemporan ar vrea să-și facă auzită vocea în acest context? Și să scrie o carte care să fie citită și peste aproape 100 de ani?
O reeditare a primei ediții
Toate exemplarele primei ediții s-au vândut până la Crăciun
Prima ediție a Colindului de Crăciun a fost pusă în vânzare pe 19 decembrie și, o săptămână mai trâziu, toate cele 6000 de exemplare erau vândute. E drept că a beneficiat și de o conjunctură favorabilă, în care bradul de Crăciun era popularizat de regina Victoria și soțul ei, prințul Albert.
Prima ediție a fost foarte reușită, luxoasă de-a dreptul, cu legături de pânză roșii, litere aurii ștanțate pe copertă și, de asemenea, margini aurii. O carte perfectă de Crăciun. Edițiile în limba română sunt departe de a fi reușite, din punct de vedere al aspectului, ba unele dintre ele sunt de-a dreptul urâte. Na, c-am zis-o și pe asta!
Primele recenzii au fost favorabile, dar deloc entuziaste. Cu toate astea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cititorii nuvelei lui Dickens erau depășiți numeric doar de cei ai Bibliei.
A reușit Dickens să obțină suma de bani la care se aștepta?
Din păcate, nu, cu tot succesul imediat de care s-a bucurat cartea. Autorul a câștigat doar 250 de lire sterline din vânzarea primei ediții, o sumă care l-a dezamăgit profund. Explicația pentru care s-a întâmplat asta e simplă: cheltuielile de tipărire, într-o ediție luxoasă, au fost mult prea mari, așa că n-a rămas prea mult din banii încasați din vânzări. I-ar fi trebuit, cu siguranță, un consultant de marketing și un contabil.
Lecturi publice ale lui Dickens din Colind de Crăciun
Între 1853 și 1870, Charles Dickens a oferit nu mai puțin de 127 de lecturi publice din cartea Colind de Crăciun. Prima lectură a fost în scop caritabil, dar celelalte au fost lecturi din care autorul a câștigat bani sau diverse obiecte. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în urma lecturii publice în beneficiul Institutului Mecanic din Sheffield, din 24 decembrie 1855, când Dickens a venit special de la Paris ca să citească din Colind de Crăciun. În semn de recunoștință, primarul orașului Sheffield i-a dăruit scriitorului un serviciu de tacâmuri, două lame de ras și două cuțite de curățat peștele, toate acestea fiid produse realizate pe plan local.
În urma unei asemenea „reprezentații”, un om de afaceri din Boston, care producea jucării, și-a închis fabrica și a dăruit fiecărui muncitor câte un curcan, la fel ca Scrooge.
Alte povești de Crăciun scrise de Charles Dickens
Charles Dickens a mai scris și alte povești despre Crăciun, The Chimes (1844, un an după Colind de Crăciun) și The Cricket on the Hearth (1845), The Battle of Life (1846) și The Haunted Man and the Ghost’s Bargain (1848).The Cricket on the Hearth, dar acestea nu s-au bucurta de popularitatea Colindului de Crăciun și sunt aproape uitate astăzi.
Colind de Crăciun a fost subiectul a zeci de filme, piese și chiar parodii, care au contribuit, fără îndoială la popularitatea nuvelei.
Recomandare de lectură
Christmas Bookde Charles Dickens, o carte în care apar toate cele șase povești de Crăciun scrise de Dickens.
Tradiții. Sezonul sărbătorilor de Crăciun începe, în Suedia, pe 13 decembrie, când este celebrată Sfânta Lucia. Celebrarea Sfintei Lucia a început în Suedia, apoi s-a răspândit în Danemarca şi Finlanda, pe la mijlocul secolului al 19-lea. Fiind considerată începutul sezonului de sărbători este, uneori, menționată ca Micul Yule. Continuă lectura „Calendar de Advent: 13 decembrie – cum face Sfânta Lucia lumea un loc mai bun”→
În Australia, în seara de Ajun, oamenii iau parte la Colinde la lumina lumânărilor. Evenimentul a fost organizat pentru prima dată la Melbourne, în 1938. Începând de atunci, mulțimi de oameni se adună în parcuri sau pe stadioane pentru a cânta colinde și a asculta cântăreți consacrați, la lumina lumânărilor aprinse. Banii adunați sunt destinați acțiunilor caritabile. Continuă lectura „Calendar de Advent: 11 decembrie – despre colinde și despre un ritual dedicat merilor”→
Dintotdeauna oamenii au avut și o (mai mult sau mai puțin) accentuată parte ludică. Cu atât mai antrenante deveneau jocurile, cu cât au existat perioade în care multora le era interzis să se joace. Iar când venea vorba de jocuri de noroc, unii nu ezitau să apeleze la zaruri măsluite, chiar dacă pe capul lor stătea o coroană regală. Și când zarurile sau jocurile de cărți nu le mai ajungeau, treceau la Căscatul brânzei, Mușcă dragonul sau Guiță, purcelule, guiță!
De sute de ani, jocurile sunt o parte integrantă a Crăciunului. Dintr-un poem de la începutul secolului al XVI-lea aflăm că cei care nu participau la jocuri trebuiau să plătească o amendă. Un fel de distracție cu de-a sila, din câte se pare.
O murătură este ascunsă în bradul de Crăciun frumos împodobit și cel care o găsește primul, în dimineața de Crăciun, va avea noroc tot anul care vine și, poate, va primi și o mică recompensă. Nu e chiar o murătură adevărată, cum probabil v-ați dat seama, ci o decorațiune în formă de castravete murat. Continuă lectura „Calendar de Advent: 7 decembrie”→
În Australia, Tata Crăciun este așteptat cu fețe de pernă în loc de șosete, chilienii sărbătoresc Crăciunul dansând pe muzică cu influențe asiatice, în timp ce columbienii fac petreceri zgomotoase. Egiptenii copți sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie, iar neo-zeelandezii fac grătare și picnicuri pe plajă.
În Australia, copiii lasă la picioarele patului o față de pernă (varianta australiană de ciorăpel), pentru cadourile mici, cele mari urmând să fie așezate sub brad. Afară sunt lăsate prăjiturele și lapte (uneori bere) pentru Tata Crăciun, care aduce cadourile și apă pentru cangurii care îi trag sania. Cum nu prea există coșuri la case, Tata Crăciun intră, de obicei, pe fereastră. Continuă lectura „Calendar de Advent: 4 decembrie – un Crăciun exotic”→
Bușteanul de Crăciun nu este altceva decât o bucată mare de lemn care se pune pe foc în ziua de Crăciun. Alegerea și așezarea bușteanului în foc se face, adesea, cu mare ceremonie fiindcă se consideră că ce rămâne în urma arderii are puteri miraculoase.
Tradiția bușteanului de Crăciun este foarte răspândită și este foarte veche. Prima dată, acest obicei a fost menționat în 1184, în Germania, după care s-a împrăștiat prin toată Europa, din Alpii italieni până în Balcani și în Peninsula Scandinavă. În Anglia, obiceiul a fost menționat abia în secolul al XVII-lea, după care a traversat Atlanticul și ajuns și în casele din SUA și Canada. Continuă lectura „Calendar de Advent: 3 decembrie”→
Dorina Danila 