Știi că ești român atunci când …

… fumezi pe marginea piscinei și folosești rigola pe post de scrumieră (nu înainte de a sufla fumul în nasul celor care înoată).

… simți nevoia să pipăi fiecare fruct sau legumă din supermarket, înainte de a te decide să cumperi (sau nu).

… aflat în magazin, scoți din frigider/congelator un produs, după care îl abandonezi la raionul de ciorapi, cât mai bine ascuns, dacă se poate.

… umpli farfuria cu toate preparatele de la bufetul suedez, doar aşa, să fie la îndemână şi ştiind foarte bine că nu mănânvi nici un sfert din mormanul de mâncare.

*Articol în curs de actualizare. Sugestii?

De-ale comercianților – pastila de râs (2)

Pastila de râs

Mulţi dintre comercianţii noştri sunt protagoniştii unor episoade de-a dreptul hazlii. Asta pentru că am ales eu să râd, fiindcă, de fapt, ar fi de plâns, nu de râs. Dar, cum nu e bine să ne luăm întotdeauna prea în serios, hai să ne amuzăm puțin, zic.

Magazinul Profi Podgoria

Nu doar că se apropie vertiginos sărbătorile de Paște, dar am mai primit spre testare frișca neîndulcită de la LaDorna, așa că aveam neapărat nevoie de zahăr pudră, un ingredient inexistent în bucătăria mea.

Intru în recent deschisul magazin Profi din apropiere, cercetez raftul și, fiindcă nu am găsit ce am căutat, am întrebat-o pe vânzătoare (mereu fac asta, urăsc să pierd timpul fâțându-mă printre rafturi):

– Zahăr pudră aveți?

– La bucată?

Poftim?

(Nu la bucată, eu aș fi vrut la metru, dar dacă nu aveți, o să încerc în altă parte!)

Ați mai auzit de zahăr la bucată?

Mă gândesc că s-o fi referit la zahărul vanilinat la pliculeț, dar totuși, zahăr la bucată? Sună foarte amuzant.

De-ale comercianţilor – pastila de râs (1)

Pastila de râs

Mulţi dintre comercianţii noştri sunt protagoniştii unor episoade de-a dreptul hazlii. Asta pentru că am ales eu să râd, fiindcă, de fapt, ar fi de plâns, nu de râs. Dar, cum nu e bine să ne luăm întotdeauna prea în serios, hai să ne amuzăm puţin, zic.

Magazinul Pull&Bear Arad (Atrium Mall)

Fiind în panică de idei de cadou pentru o aniversare, am decis să cumpăr un card cadou.

O întreb pe tânăra vânzătoare:

– Carduri cadou aveţi?

Răspuns:

– Ăăă…

Ii explic ce vreau şi se luminează brusc la faţă:

– Aaa, gift card?

(Yes, gift card, please!)

Ea:

– Avem, dar numai pentru magazinul nostru.

(Vai, ce păcat, eu doream unul pentru Cărtureşti!)

Am plecat fără card cadou, nu înainte să văd, în spatele vânzătoarei, un afiș mic, mic, pe care scria gift card. Nu l-am observat, ce să faci dacă baba-i chioară? Totuși card cadou, de ce nu vă coafează?

Când piața de carte din România o ia pe arătură

Piaţa de carte, ca toate pieţele, ar trebui să funcţioneze după regulile specifice. Mai exact, cererea se întâlneşte cu oferta şi, din această confruntare, rezultă un preţ/tarif la care produsul, respectiv serviciul, se vinde.

Piaţa de carte din România funcţionează după reguli pe care îmi e din ce în ce mai greu să le înţeleg.

Pe de-o parte ofertanţii, editori sau librari, se plâng că cititorii, mai exact cumpărătorii de carte, sunt tot mai puţini sau că şi cei care mai cumpără carte o fac tot mai rar şi în cantită tot mai mici. Continuă lectura „Când piața de carte din România o ia pe arătură”

Ficțiunea istorică – unde se termină istoria și începe ficțiunea?

Ficțiune istorică

Ficțiunea istorică este o poveste care încorporează caracteristici ale perioadei în care se întâmplă acțiunea, uneori inclusiv personaje reale din trecut, dar și evenimente sau personaje fictive. Ficțiunea istorică există încă de pe vremea Iliadei și Odiseei care spun povestea Greciei Antice, folosindu-se și de elemente fantastice.

Chiar dacă apelează la elemente imaginare, ficțiunea istorică trebuie să se bazeze pe realism și să construiască o lume istorică credibilă, atât în ce privește atmosfera, cât și interacțiunile dintre personaje. La care se adaugă, în cantitate mai mare sau mai mică, elementele de ficțiune. Continuă lectura „Ficțiunea istorică – unde se termină istoria și începe ficțiunea?”

Caragiale şi social-media

Azi, de ziua în care se presupune că s-a născut Caragiale – mai e şi varianta 13 februarie – am recitit câteva Momente şi schiţe, bun prilej pentru un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi fost dacă existau rețelele de socializare pe vremea lui Caragiale? Oare ce-ar fi scris el pe Facebook? Și cum ar fi fost primite postările lui? Ar fi fost un influencer de succes?

Caragiale-social-media

Cu întrebările astea în gând, să răsfoim puțin scrierile lui Caragiale și să încercăm să le răspundem. Continuă lectura „Caragiale şi social-media”

Din ciclul: „Cum ne batem joc de limba română”

Cu ceva vreme în urmă l-am văzut la TVR pe chef Andrei (acum toţi sunt şefi, niciunul nu mai e bucătar) cum tostează legumele şi adaugă un taci (touch) de sos peste pui, în loc să le prăjească şi să adauge puţin sos.

Azi am văzut un panou publicitar în care un dezvoltator imobiliar ne îndemna să upgrade nu ştiu ce.

Că folosim demult cuvinte din limba engleză, pe care ne-a fost prea lene să le traducem (e-mail, soft, laptop, telefon smart), e una. Deşi francezii sau spaniolii nu se sfiesc să zică scrisoare, şoricel, etc. Iar ungurii îi spun, pur și simplu, telefon deștept (okoș, cum se zice și pe la noi, cu sens mai degrabă peiorativ, e drept).

Că „influencerii” de pe net corcesc limba română cu cea engleză – zicând, de exemplu: Meanwhile, am făcut nu ştiu ce, ca şi cum ” între timp” ar suna prea urât – e alta. Fiindcă ei se adresează unui anumit public, care crede, probabil că pare mai cult (în cap) dacă arată abilități de folosire a limbii engleze. Și când trebui, și mai ales când nu e cazul. Continuă lectura „Din ciclul: „Cum ne batem joc de limba română””

Ghidul melteanului în vacanţă

Reguli de comportament pentru melteanul plecat în vacanţă:

1. Oriunde îţi faci apariţia, fă-o cât mai zgomotos cu putinţă, ca să vadă toată lumea ce prieteni de gaşcă ai tu.

2. Când intri în curtea pensiunii în care ești cazat şi dai de trei oameni aşezaţi la masă, să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să saluţi. Regula rămâne valabiă de câte ori dai nas în nas cu cineva prin pensiune sau hotel. Continuă lectura „Ghidul melteanului în vacanţă”

Școala online pe scurt

Văzută prin ochii unui profesor 

Două luni te străduiești să concepi aplicații cât mai rezonabile și mai diversificate posibil, testezi platforme educaționale sau adaptate nevoilor elevilor și profesorilor, vorbești singur pe diverse grupuri de pe rețelele sociale (că de multe ori nu-ți răspunde nimeni, deși au văzut mesajul și știu că tu vezi că l-au văzut), dai feedback individual elevilor care trimit aplicațiile rezolvate, iar la sfârșit, vine părintele și zice: eu nu sunt de acord să se valorifice activitatea online. Ce drăguț! Sau poate nu. De ce nu au zis așa de la început? Știam o treabă, nu mai deranjam elevii care nu au avut chef de lecții în perioada asta sau pe cei care nu acces la Internet, dar au conturi și sunt activi pe rețele sociale (oare cum o fi posibil? :)).

Am avut parte în perioada asta de copii excepționali (și nu e un termen pompos, chiar merită calificativul ăsta), care s-au mobilizat exemplar și au rezolvat aplicație de aplicație, cu încadrarea în termenele limită. Copii care au muncit, au întrebat, au refăcut atunci când au greșit. Copii de a căror muncă cineva își bate joc acum cu această așa-zisă „negociere” a notelor. Bașca de munca profesorilor, dar cu asta suntem deja obișnuiți.

Și ce propui? Sigur, unii o să se întrebe și asta. De exemplu, încheierea situației școlare cu notele avute până la 11 martie, la toată lumea, nu la unii cu online, la alții fără, fiecare după cum are chef. Cred că era o variantă mai corectă pentru toată lumea. Iar online să muncească cine crede că poate și dorește. Cum s-a și întâmplat, de altfel.

Dacă n-ar fi acei elevi minunați, care au înțeles că muncesc și învață pentru ei, nu pentru altcineva, aș numi această perioadă Cooperativa Munca În Zadar. Sper doar să nu se demotiveze văzând că … merge și așa. Adică fără să muncești.

Poate că pasul următor e să fie întrebați părinții și elevii majori ce note cred ei că trebuie trecute în catalog? De ce nu? Am economisi timp și resurse. Sau poat un catalog în google docs ca să editeze direct notele. Nu e o idee bună? Eu cred că da. Asta ne-ar scuti de multe neplăceri.

Precizare: E o opinie personală, nu generalizez și privesc lucrurile strict prin prisma situației pe care am experimentat-o.

Jurnal de arădean #1

Jurnal arădean, ziarul nostru local, scrie că e miercuri, 5 martie. Asta m-a făcut să mă uit în calendar să verific ziua. Cică e, totuşi, joi.

O zi pe care am început-o puţin înainte de 5 dimineaţa când CET-ul s-a gândit, în imensa lui înţelepciune, că-n creierii nopţii e cel mai potrivit moment să slobozească peste noi nişte sunete de zici că au venit bombardamentele.

Mai târziu am aflat că avem şi noi, în Arad, singhalezii noştri. Până acum ştiam doar de cei din Ditrău şi de la Cluj. Şi de nepalezii care lucrează pe şantierele Aradului.

Pe la 8, comand un taxi să merg cu mama la analize. Vine maşina, urc mama în spate, deschid portiera în faţă şi văd … negru în faţa ochilor. Prima dată, am crezut că nu văd bine. Urc şi-i spun „La bulivar, birjar!”. Pardon: „La Cazino, vă rog”. „No rumeno”, zice tipul. Shhiiit! Mai încerc o dată: „La Parcul mic”, îi zic. Iar aud „No rumeno”.Habar n-are de Cazino sau de Hotel Parc. Zici că Aradul ar fi vreo metropolă sau ceva! In cele din urmă, încercăm cu strada, pe care o introduce – cu greu – în navigator şi pornim.

Maică-mea, din spate, începe socializarea: „De unde sunteţi?” „Din Sri Lanka”. „Cum v-aţi acomodat aici?” Linişte totală. No rumeno, probabil.

Ajungem, aparatul arată 12,34 lei, din el se scurge o panglică nesfârşită de bonuri neînmânate clienţilor, îi dau 15 lei şi-mi spune „Ceau!Ceau!” Nu face niciun gest să-mi dea bonul sau restul. Ura şi la gară! De unde se vede că obiceiurile româneşti se învaţă mult mai uşor decât limba română.

Să nu se înţeleagă de aici că am ceva împotriva celor veniţi de aiurea są câştige un ban cinstit. Dar chiar n-am chef ca, pe timpul şi pe banii mei, să fac lecţii de geografia Aradului şi de limba gimnastică cu şoferii de taxi. Nu-mi pot imagina că s-ar putea angaja cineva taximetrist ın Germania, de exemplu, fără să cunoască, măcar la nivel de conversaţie, limba germană şi să ştie, cât de cât locurile mai reprezentative din oraş. Oare ce ne făceam dacă trebuia să ajungem la Onisifor Ghibu colţ cu Bihorului? 🙃

Ne-am întors cu tramvaiul, că altfel, cred că rugam dispecera să ne trimită un şofer vorbitor de limba română.

Sper ca ziua să continue mai bine, cu lansarea de carte de la Librăria Corina. Dacă e ceva interesant, vă povestesc mâine.