Când piața de carte din România o ia pe arătură

Piaţa de carte, ca toate pieţele, ar trebui să funcţioneze după regulile specifice. Mai exact, cererea se întâlneşte cu oferta şi, din această confruntare, rezultă un preţ/tarif la care produsul, respectiv serviciul, se vinde.

Piaţa de carte din România funcţionează după reguli pe care îmi e din ce în ce mai greu să le înţeleg.

Pe de-o parte ofertanţii, editori sau librari, se plâng că cititorii, mai exact cumpărătorii de carte, sunt tot mai puţini sau că şi cei care mai cumpără carte o fac tot mai rar şi în cantită tot mai mici. Continuă lectura „Când piața de carte din România o ia pe arătură”

Ficțiunea istorică – unde se termină istoria și începe ficțiunea?

Ficțiune istorică

Ficțiunea istorică este o poveste care încorporează caracteristici ale perioadei în care se întâmplă acțiunea, uneori inclusiv personaje reale din trecut, dar și evenimente sau personaje fictive. Ficțiunea istorică există încă de pe vremea Iliadei și Odiseei care spun povestea Greciei Antice, folosindu-se și de elemente fantastice.

Chiar dacă apelează la elemente imaginare, ficțiunea istorică trebuie să se bazeze pe realism și să construiască o lume istorică credibilă, atât în ce privește atmosfera, cât și interacțiunile dintre personaje. La care se adaugă, în cantitate mai mare sau mai mică, elementele de ficțiune. Continuă lectura „Ficțiunea istorică – unde se termină istoria și începe ficțiunea?”

Caragiale şi social-media

Azi, de ziua în care se presupune că s-a născut Caragiale – mai e şi varianta 13 februarie – am recitit câteva Momente şi schiţe, bun prilej pentru un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi fost dacă existau rețelele de socializare pe vremea lui Caragiale? Oare ce-ar fi scris el pe Facebook? Și cum ar fi fost primite postările lui? Ar fi fost un influencer de succes?

Caragiale-social-media

Cu întrebările astea în gând, să răsfoim puțin scrierile lui Caragiale și să încercăm să le răspundem. Continuă lectura „Caragiale şi social-media”

Din ciclul: „Cum ne batem joc de limba română”

Cu ceva vreme în urmă l-am văzut la TVR pe chef Andrei (acum toţi sunt şefi, niciunul nu mai e bucătar) cum tostează legumele şi adaugă un taci (touch) de sos peste pui, în loc să le prăjească şi să adauge puţin sos.

Azi am văzut un panou publicitar în care un dezvoltator imobiliar ne îndemna să upgrade nu ştiu ce.

Că folosim demult cuvinte din limba engleză, pe care ne-a fost prea lene să le traducem (e-mail, soft, laptop, telefon smart), e una. Deşi francezii sau spaniolii nu se sfiesc să zică scrisoare, şoricel, etc. Iar ungurii îi spun, pur și simplu, telefon deștept (okoș, cum se zice și pe la noi, cu sens mai degrabă peiorativ, e drept).

Că „influencerii” de pe net corcesc limba română cu cea engleză – zicând, de exemplu: Meanwhile, am făcut nu ştiu ce, ca şi cum ” între timp” ar suna prea urât – e alta. Fiindcă ei se adresează unui anumit public, care crede, probabil că pare mai cult (în cap) dacă arată abilități de folosire a limbii engleze. Și când trebui, și mai ales când nu e cazul. Continuă lectura „Din ciclul: „Cum ne batem joc de limba română””

Ghidul melteanului în vacanţă

Reguli de comportament pentru melteanul plecat în vacanţă:

1. Oriunde îţi faci apariţia, fă-o cât mai zgomotos cu putinţă, ca să vadă toată lumea ce prieteni de gaşcă ai tu.

2. Când intri în curtea pensiunii în care ești cazat şi dai de trei oameni aşezaţi la masă, să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să saluţi. Regula rămâne valabiă de câte ori dai nas în nas cu cineva prin pensiune sau hotel. Continuă lectura „Ghidul melteanului în vacanţă”

Școala online pe scurt

Văzută prin ochii unui profesor 

Două luni te străduiești să concepi aplicații cât mai rezonabile și mai diversificate posibil, testezi platforme educaționale sau adaptate nevoilor elevilor și profesorilor, vorbești singur pe diverse grupuri de pe rețelele sociale (că de multe ori nu-ți răspunde nimeni, deși au văzut mesajul și știu că tu vezi că l-au văzut), dai feedback individual elevilor care trimit aplicațiile rezolvate, iar la sfârșit, vine părintele și zice: eu nu sunt de acord să se valorifice activitatea online. Ce drăguț! Sau poate nu. De ce nu au zis așa de la început? Știam o treabă, nu mai deranjam elevii care nu au avut chef de lecții în perioada asta sau pe cei care nu acces la Internet, dar au conturi și sunt activi pe rețele sociale (oare cum o fi posibil? :)).

Am avut parte în perioada asta de copii excepționali (și nu e un termen pompos, chiar merită calificativul ăsta), care s-au mobilizat exemplar și au rezolvat aplicație de aplicație, cu încadrarea în termenele limită. Copii care au muncit, au întrebat, au refăcut atunci când au greșit. Copii de a căror muncă cineva își bate joc acum cu această așa-zisă „negociere” a notelor. Bașca de munca profesorilor, dar cu asta suntem deja obișnuiți.

Și ce propui? Sigur, unii o să se întrebe și asta. De exemplu, încheierea situației școlare cu notele avute până la 11 martie, la toată lumea, nu la unii cu online, la alții fără, fiecare după cum are chef. Cred că era o variantă mai corectă pentru toată lumea. Iar online să muncească cine crede că poate și dorește. Cum s-a și întâmplat, de altfel.

Dacă n-ar fi acei elevi minunați, care au înțeles că muncesc și învață pentru ei, nu pentru altcineva, aș numi această perioadă Cooperativa Munca În Zadar. Sper doar să nu se demotiveze văzând că … merge și așa. Adică fără să muncești.

Poate că pasul următor e să fie întrebați părinții și elevii majori ce note cred ei că trebuie trecute în catalog? De ce nu? Am economisi timp și resurse. Sau poat un catalog în google docs ca să editeze direct notele. Nu e o idee bună? Eu cred că da. Asta ne-ar scuti de multe neplăceri.

Precizare: E o opinie personală, nu generalizez și privesc lucrurile strict prin prisma situației pe care am experimentat-o.

Jurnal de arădean #1

Jurnal arădean, ziarul nostru local, scrie că e miercuri, 5 martie. Asta m-a făcut să mă uit în calendar să verific ziua. Cică e, totuşi, joi.

O zi pe care am început-o puţin înainte de 5 dimineaţa când CET-ul s-a gândit, în imensa lui înţelepciune, că-n creierii nopţii e cel mai potrivit moment să slobozească peste noi nişte sunete de zici că au venit bombardamentele.

Mai târziu am aflat că avem şi noi, în Arad, singhalezii noştri. Până acum ştiam doar de cei din Ditrău şi de la Cluj. Şi de nepalezii care lucrează pe şantierele Aradului.

Pe la 8, comand un taxi să merg cu mama la analize. Vine maşina, urc mama în spate, deschid portiera în faţă şi văd … negru în faţa ochilor. Prima dată, am crezut că nu văd bine. Urc şi-i spun „La bulivar, birjar!”. Pardon: „La Cazino, vă rog”. „No rumeno”, zice tipul. Shhiiit! Mai încerc o dată: „La Parcul mic”, îi zic. Iar aud „No rumeno”.Habar n-are de Cazino sau de Hotel Parc. Zici că Aradul ar fi vreo metropolă sau ceva! In cele din urmă, încercăm cu strada, pe care o introduce – cu greu – în navigator şi pornim.

Maică-mea, din spate, începe socializarea: „De unde sunteţi?” „Din Sri Lanka”. „Cum v-aţi acomodat aici?” Linişte totală. No rumeno, probabil.

Ajungem, aparatul arată 12,34 lei, din el se scurge o panglică nesfârşită de bonuri neînmânate clienţilor, îi dau 15 lei şi-mi spune „Ceau!Ceau!” Nu face niciun gest să-mi dea bonul sau restul. Ura şi la gară! De unde se vede că obiceiurile româneşti se învaţă mult mai uşor decât limba română.

Să nu se înţeleagă de aici că am ceva împotriva celor veniţi de aiurea są câştige un ban cinstit. Dar chiar n-am chef ca, pe timpul şi pe banii mei, să fac lecţii de geografia Aradului şi de limba gimnastică cu şoferii de taxi. Nu-mi pot imagina că s-ar putea angaja cineva taximetrist ın Germania, de exemplu, fără să cunoască, măcar la nivel de conversaţie, limba germană şi să ştie, cât de cât locurile mai reprezentative din oraş. Oare ce ne făceam dacă trebuia să ajungem la Onisifor Ghibu colţ cu Bihorului? 🙃

Ne-am întors cu tramvaiul, că altfel, cred că rugam dispecera să ne trimită un şofer vorbitor de limba română.

Sper ca ziua să continue mai bine, cu lansarea de carte de la Librăria Corina. Dacă e ceva interesant, vă povestesc mâine.

Cartea ca marfă

Mi se pare cumva bizar că unii autori îşi tratează cărţile ca pe mărfuri. Aşa încât aflăm chestii despre costurile de producţie, de redactare, de tipărite, de promovare, cât revine librarului, cât editurii şi, mai ales, praful de pe tobă cu care se pare că rămâne autorul în persoană.

Toate astea sunt, de fapt, un fel de reproş cititorilor nerecunoscători, care nu apreciază timpul, emoţiile şi munca investită într-o carte şi nu sunt dispuşi să plătească un preţ apreciat de ei ca ridicat, dacă nu le aduce nicio bucurie cartea respectivă. I-auzi ce pretenţie! Şi că, din cauza asta, autorul, săracul, trebuie să-şi ia un job ca să-şi poată plăti facturile. Continuă lectura „Cartea ca marfă”

Zece edituri, o bibliotecă şi concurenţa neloială

Se pare că zece edituri (private) s-au supărat tare pe o bibliotecă, privată şi ea. Atât de tare s-au supărat că au dat-o în judecată. Cică le face concurenţă neloială, abonaţii bibliotecii, corporatişti plini de bani, nu mai cumpără cărţi, ci se mulţumesc să le împrumute. Crecă până să apară biblioteca cu pricina, ca Afrodita din spuma mării, rupeau uşile editurilor în foamea lor după cărţi. Şi-acuma au descoperit că pot împrumuta şi, da calici ce sunt, nu mai cumpără ci reciclează. Oare Greta ce părere are de plângerea editurilor?

Alţi calici, mai puţin potenţi financiar, ar putea, zic unii, să mai renunţe la o chiftea, la o măslină şi să-şi cumpere cărţi. Că doar tre’ să mănânce şi gura editurilor ceva. Nu prea contează ce publică, important e să vândă. Cu cât mai scump, cu atât mai bine. Pentru ei, nu pentru cititori, evident.

Se mai plâng editurile că Bookster, că despre biblioteca asta e vorba, cumpără cărţi de la librării, nu de la ei, şi de-aia e concurenţă neloială. De parcă librăriile nu cumpără tot de la edituri, ci au o tiparniţă secretă în subsol! Bine, nu că bibliotecile statului n-ar cumpăra şi ele de la librării, dar nu ne mai împiedicăm în detalii.

Au apărut tot felul de argumente pro şi contra, imediat ce s-a aflat de acţiunea editurilor. Apropo, Bookster e pe piaţă de vreo şapte ani, ce li se căşună tocmai acum?

Cum ziceam, sunt tot felul de argumente. Cum că Bookster nu plăteşte drepturi de autor, de exemplu. Intrebarea firească e: celelalte biblioteci plătesc? Nu, dar nu contează, Bookster să plătească, fiindcă nu e decât un rahat de business prăjit, cum zicea cineva. Mai apoi s-a aflat că, de fapt, Bookster plăteşte, dar n-a mai nici ăsta decât un detaliu nesemnificativ.

Eu nu am acces la Bookster, fiindcă angajatorul meu, statul, rupt în fund şi plin de praf, nu-şi permite abonament la Bookster. Ne-a dat cândva un fel de subvenţie pentru cumpărarea de cărţi, dar, la fel de brusc cum a apărut a şi dispărut. N-am auzit vreo editură atunci să facă lobby în sensul ăsta. Nu suntem corporatişti, nu intrăm în grupul ţintă, se pare.

Nici la edituri n-am vreo pişcotăreală, aşa că pot să mă dau imparţială, ca tot românul, de altfel.

In plus, mi-a plăcut şi-mi place să cumpăr cărţi, nu să le împrumut de la bibliotecă. Aşa se face că, de-a lungul anilor, am adunat ceva cărţi. Atât de multe, încât, în curând, nu mai am loc în apartament de ele. Pe cele mai multe nu le voi reciti niciodată, fiindcă mereu apar cărţi noi şi interesante. Pe cele vechi le şterg de praf şi mai duc, din când în când, din ele la biblioteca şcolii. Aşa că ideea de book-sharing nu mi se mai pare la fel de proastă ca înainte – recunosc că n-am prea fost încântată să împrumut cărți, preferam să fie ale mele. Problema e că n-am la îndemână o bibliotecă pe gustul meu (în primul rând, cărţile să nu pară că vin direct din primul război mondial, fizic vorbind).

Fiindcă veni vorba de asta, uite o idee de afacere pentru edituri. Din partea casei (mele :)). Ce-ar fi să pună mână de la mână toate cele zece – plus altele, dacă doresc – și să înființeze o bibliotecă privată, cu un alt grup țintă decât corporațiile, că mai sunt și alți cititori pe lumea asta. Cine știe, poate primesc primesc și subvenție de la stat, după modelul școlilor particulare. Poate și librăriile, dacă au spațiu suficient, ar putea face o extensie a activității lor. Dacă tot e la modă economia circulară și vrem să salvăm pădurile patriei, nu? Cu studierea și respectarea legislației privind bibliotecile, desigur.

Nu cred că le-ar dăuna o activitate ceva mai intensă în domeniul campaniilor sociale, dacă tot vor să se bată cu Bookster. Numa’ zic.

Apropo de cele zece edituri, e pe undeva o listă completă cu toate? Că eu n-am văzut decât o parte dintre ele.

Și altă întrebare: oare Poșta Română de ce nu s-a gândit să dea în judecată Gmail sau Yahoo Mail pentru concurență neloială?

România amuzantă

Unii îi spun România normală. Alţii, mai pretenţioşi, cred în România educată. Mie, în ultimul timp, mi se pare din ce în ce mai amuzantă.

România normală?

1. Premierul desemnat caută voturi împotriva guvernului copy-paste.

2. Oameni care, în urmă cu câteva luni, pretindeau că nu pot creşte salariile  fiindcă nu e de unde, sunt acum uimiţi că nu le-a crescut leafa (mai pe modul silenţios, aşa, totuşi). Continuă lectura „România amuzantă”