O carte pe care, eu una, nu dau doi bani (ca să fiu în tonul ei)
Nu obișnuiesc să citesc cărți de dezvoltare personală, pur și simplu le privesc ca pe niște metode prin care unii fac (mulți) bani vânzându-ţi niște „gogoși” pe post de sfaturi de viață. Pe Arta subtilă a nepăsării de Mark Mason mi-am dorit mult s-o citesc pentru că mi-a atras atenția cu coperta ei portocalie și titlul foarte original. Mă refer la titlul în limba engleză, The Subtle Art of Not Giving a Fuck, o excelentă găselniță de marketing. Nu la fel de inspirat e titlul în limba română.
Cu așa „ambalaj” genial, m-am apucat să citesc cartea, având mari așteptări de la ea. Începutul e bun, captivant, amuzant, te faci să crezi că și continuarea va fi așa. Din păcate, n-a fost, cel puțin pentru mine.
Sau cum a ajuns o sclavă din harem în high-life-ul britanic
Originea
Judecând după nume, Lady Florence Baker provenea din aristocrația britanică. De fapt, s-a născut Florica Maria Sas în 1841, în Aiud. A devenit Lady Florence Baker după ce s-a căsătorit cu exploratorul britanic Sir Samuel White Baker, devenind a doua lui soție.
La vremea nașterii ei, Aiud, localitatea sa natală făcea parte din multiculturalul imperiu austriac, așa că nu e de mirare că a fost cunoscută și cu numele de Barbara Sass, Marbara Maria Sass, Sass Flora sau Maria Freiin von Sass. Nu se cunosc originile familiei sale – secuiești, săsești sau românești – dar se știe că a rămas orfană la 7 ani, după ce părinții ei și-au pierdut viața în Revoluția de la 1848.
Sclavă în harem
Mai târziu, a ajuns într-o tabără de refugiați din Vidin, de unde a fost răpită pentru a fi dusă într-un harem, unde a petrecut câțiva ani, fiind bine tratată și având parte de educație, așa încât nici nu realiza că era, de fapt, o sclavă. Asta până în ziua în care stăpânul haremului a vândut-o în piața de robi din Vidin, în 1859. Apropo, de ce nu se vorbește și despre sclavii albi, ci doar despre cei cu altă culoare a pielii? Dacă tot vrem să fim corecți politic.
Frumusețea fetei cu ochi albaștri n-a trecut neobservată în piața din Vidin. Au licitat pentru ea Pașa din Vidin și un tânăr și înstărit aventurier englez, Samuel Baker. Pașa a câștigat licitația, dar Baker l-a mituit pe eunucul care se ocupa de fată, a răpit-o și a fugit cu ea la București. Din acea zi, cei doi au fost nedespărțiți.
Pentru că, după ce am publicat, zilele trecute, articolul despre romanul Ion de Liviu Rebreanu, mi-am luat o căruță de hate, gen cum îndrăznesc eu, ce profesor sunt eu și altele asemănătoare, am zis să-i întreb pe elevi ce cred ei. De data asta, nu la o clasă de a X-a, pentru care e o lectură curentă, ci la o clasă a XII-a, care au romanul în programa de bacalaureat.
Așadar, ca un profesor de marketing curios ce mă aflu, la sfârșitul orei, după test, am făcut un sondaj în rândul elevilor. Evident că eșantionul era nereprezentativ. Nu discutasem (cu ei), în prealabil, nimic despre Ion, despre bac sau despre alte subiecte asemănătoare. I-am luat „ca din oală”, cum se zice și i-am rugat să scrie pe o foaie de hârtie care este părerea lor, sinceră, părerea lor despre romanul Ion. Am făcut un exercițiu de sinceritate, cu care elevii mei sunt deja obișnuiți.
Un cântec de ascultat în timp ce citiți articolul
Ce răspunsuri am primit de la elevi?
O să precizez, de la început, că nu am avut nicio intervenție pe text, nici măcar din punct de vedere ortografic.
1607– Orfeu de Claudio Monteverdi, una dintre primele piese recunoscute ca operă, a avut premiera la Palatul Ducal din Mantua, Italia. Opera Orfeu, cu un libret în cinci acte, are pasaje muzicale elaborate, interpretate de un spectru neobișnuit de larg de instrumente.
Sursa foto: wikipedia
1809 – Teatrul londonez Drury Lane a ars din temelii. De-a lungul timpului, au existat patru clădiri destinate teatrului Drury Lane – prima, construită în anii 1660 -, iar cea care a ars în 1809, este cea de-a treia clădire. Se povestește că R.B.Sheridan, proprietarul clădirii a fost văzut bând un pahar de vin în timp ce privea incendiul care-i mistuia clădirea și i-au fost atribuite următoarele cuvinte: „Cu siguranță, unui om trebuie să i se dea voie să bea un pahar cu vin lângă propriul foc”.
De (prea) multe generaţii, Ion al Glanetaşului face parte din viaţa elevilor de liceu. A fost, în secolul trecut, şi în lista mea de lecturi obligatorii, şi mărturisesc că pe mine una – la fel ca pe mulţi dintre colegii mei, mai ales colegele mele – m-a învins. În sensul că l-am citit cap-coadă şi, mai mult decât atât, mi-a plăcut.
De la început fac precizarea că rândurile de mai jos reprezintă punctul meu de vedere, subiectiv și personal. E ceva de domeniul evidenței, dar mi se întâmplă adesea să sară unii cu acuze de genul: asta e părerea ta, lumea e de altă părere. OK, și care e problema? Ne întoarcem iar la unanimități? Așa că, risc să folosesc un pleonasm, poate pricep și cerberii Internetului că pe orice blog apar puncte de vedere subiective.
Revenind la subiectul zilei, am fost ieri să văd filmul Moarte pe Nil, varianta lui Kenneth Branagh, care este producător și interpretul lui Hercule Poirot. L-am mai văzut intepretându-l pe micul detectiv belgian în Crima din Orient Express și nici atunci nu m-a impresionat prea tare. De altfel, cred că e greu să-l întreacă cineva pe David Suchet în rolul ăsta.
Amintiri, cartea de memorii scrisă de Zoe Cămărăşescu, a fost pentru mine ca un balsam pentru suflet. Am petrecut timpul în care am citit-o într-o lume total diferită de cea diferită – plină de zarvă, încrâncenare şi ranchiună – în care trăim noi azi.
Tare mi-a plăcut s-o însoțesc pe Zoe Cămărăşescu (născută Bengescu) într-o călătorie prin locurile în care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea, în timpul în care secolul XX era încă tânăr. Vreți să aflați și voi despre ele?
Amintiri de Zoe Cămărășescu, apărută la Editura Baroque Books&Arts
Bucureşti
Strada bucureșteană, colorată și plină de viață, oferea un adevărat spectacol, trecătorilor și locuitorilor care priveau de la fereastră diversele „priveliști distractive”. Flașnetarul, băiatul cu cornuri sau cu castane, bragagii care vindeau, pe lângă bragă, rahat și alte dulciuri, oltenii, care strigau, după sezon, „Pui, pui-i-i, hai la pui” sau „miel, mielu-u” sau tramvaiul tras de cai, care avea stații reglementate, dar pe care îl puteai opri „și zece metri mai departe, făcând semn cumâna” nu lipseau din repertoriul obligatoriu al străzii.
Zilele astea am fost luată la 11 metri de inchiziția lecturii dintr-un grup de Facebook fiindcă am îndrăznit să scriu că nu mi-a plăcut Numele trandafirului de Umberto Eco. Și m-au tocat, și m-au măcinat până au ajuns la literatura de calitate unanim recunoscută, de exemplu opera lui Dante. Cum care Dante? Alighieri, of course.
Trec peste chestia cu unanimitatea și vin și vă întreb:
Victor Emanuel II, Mark Twain și Nikos Kazantzakis sunt protagoniștii unei zile de 18 februarie. Lor li se adaugă mult râvnitele premii Oscar.
1861 – Victor Emanuel II (1820-1878) de Piemont, Savoia și Sardinia devine rege al Italiei unificate. A fost rege al Sardiniei din 1849 până în 1861, când a devenit primul rege al Italiei unificate, din secolul al VI-lea, titlu pe care l-a deținut până la moartea sa, în 1878. Italienii l-au numit Padre della Patria, inspirându-se de la vechiul titlul Patre Patriae al împăraților romani. Acest titlu onorific stă scris și pe mormântul lui Victor Emanuel II din Panteonul roman.
Agathei Christie se pare că nu i-a prea plăcut să scrie Misterul Trenului Albastru şi că a făcut-o mai mult din interese financiare decât din inspiraţie. Și nu numai că nu i-a plăcut să-l scrie, dar unul dintre criticii cei mai mari ai acestuia. Intriga i se părea neinteresantă, iar romanul banal, plin de clișee. Mie, în schimb, mi-a plăcut să citesc romanul şi, mai mult decât atât să-mi imaginez o călătorie pe ruta pe care au parcurs-o personajele cărţii.
LONDRA
În gara Victoria, pasagerii s-au îmbarcat în luxoasele vagoane Pullman ale Trenului Albastru, care urma să-i ducă din mohorâta Londra până la însorita Rivieră franceză. Printre ei, se aflau şi Ruth Kettering, fiica unui milionar american şi Katherine Grey, o tânără care tocmai moştenise o mare sumă de bani.
Londra nu părea să ofere călătorilor decât „peisajul aparent fără sfârșit al străzilor deprimante și al caselor din suburbii.”
Gara Victoria din Londra. Sursa foto: wikipedia.ro
DOVER – CALAIS
Traversarea Canalului Mânecii a fost, probabil, cea mai puțin plăcută parte a călătoriei.
„Ruth nu avea rău de mare, însă nu-i plăcea frigul, așa că fu bucuroasă să ajungă la adăpostul cabinei private pe care o rezervase telegrafic.”
CALAIS – PARIS
Imediat după plecarea din Calais, în drum spre Paris, pasagerii trenului s-au îndreptat spre vagonul-restaurant, unde au servit cina.
„Lângă ele apăru un chelner, cu acea viteză admirabilă, caracteristică angajaților de la Compagnie Internationale de Wagons-Lits, care le puse în față două cești cu supă. Până când li se servi omleta, care urmă supei, cele două discutau prietenos.”
Omleta, mereu prezentă în cărțile Agathei Christie – chiar în combinație cu supă, după cum se vede – pare să fi fost unul dintre felurile de mâncare preferate ale autoarei.
Ajunși la Paris, „călătoria lentă pe ceinture, cu interminabilele opriri și așteptări, era foarte obositoare.”
PARIS – CANNES
După plecarea din Gare de Lyon, călătorilor li s-a servit cina, „anunțată prin sunetul zgomotos al clopotului”. Atunci și-a făcut apariția și Hercule Poirot, care a mâncat împreună cu Katherine Grey, a cărei companioană de la prânz părea că preferă să cineze în compartiment.
Riviera franceză. Photo by Vincent Gerbouin on Pexels.com
CANNES – NISA:
Când trenul a ajuns pe Riviera, era o dimineață însorită. Norocul lor fiindcă „întotdeauna călătorii sunt foarte dezamăgiți când ajung într-o dimineață cenușie”, după părerea însoțitorului de tren.
„Rămase lângă fereastră, încântată de panorama însorită. Palmierii, albastrul profund al mării, mimozele de un galben strălucitor aveau farmecul și noutatea firești pentru o femeie care, timp de paisprezece ani, nu cunoscuse decât iernile monotone ale Angliei.”
Katherine Grey admirând Riviera
Doar că, odată ajunși la destinație, Ruth Kettering a fost descoperită moartă în compartimentul ei, părând să fi fost ucisă cu brutalitate. Iar camerista care o însoțea părea să fi dispărut.
Ghinionul criminalului că, printre pasagerii din tren se afla și Hercule Poirot, care și-a pus în funcțiune micile celule cenușii.
Călătoriile cu trenul se pare că au inspirat-o pe Agatha Christie, Misterul Trenului Albastru nefiind singura carte de genul. Mai sunt și: Trenul din Paddington sau Crima din Orient Express. Le-ați citit?
Dorina Danila 