Despre premii și coronițe

Că o doamnă învățătoare a lansat un soi de petiție în care cere desființarea festivităților de premiere, pretinzând că acestea îi umilesc pe copii, ca „nicăieri în lume”, probabil că ați aflat. Mă gândesc că sunteți la curent și cu desfășurarea de forțe care i-a urmat, poporul împărțindu-se, o dată în plus, în două tabere, fiecare la fel de înverșunată.

Ce m-a deranjat cel mai mult la toată treaba a fost afirmația că nicăieri în lume nu se întâmplă așa ceva. E ca și cum doamna învățătoare (și doctor! apropo, dacă diplomele nu fac doi bani, de ce i-o fi trebuind unei învățătoare diploma de doctor?) ar deține informații despre ce se întâmplă pe toată planeta asta. Dar dacă afirmi că „nicăieri pe planetă”, te crezi cumva mai convingător. Mai degrabă livrezi „nutreț pentru cretini” (după expresia unui celebru realizator TV).

Așa că am făcut rapid o cercetare și i-am întrebat pe prietenii mei împrăștiați prin lume, cum stă treaba cu premiile și festivitățile pe la ei. Și mi-au răspuns așa (am preluat exact textul lor):

În Australia

În Australia, la sfârșit de an școlar se adună părinți și copii în cadru festiv și elevii cu rezultatele cele mai bune sunt chemați și primesc premii în fața celor prezenți. Există în sistemul școlar de aici alte probleme care îi traumatizează pe unii copii (cum ar fi bulying) însă premierea celor mai buni nu este unul din motive. Se mai găsesc și aici unii sensibili fulgi de nea să vină cu idei din astea, dar nu-s luați in seamă. Deci da, în Australia elevii cei mai buni la învățătură sunt premiați public în mijlocul colegilor lor și în școlile private și în cele de stat.

În Belgia

În Belgia nu există premiere. Se cheamă pe rând părinții la școală, la o discuție cu învățătorul/ dirigintele clasei, se comunică situația elevului trimestrial. Nu se comunică în clasă notele celorlalți copii, dar toți au un caiet jurnal în care învățătorul/ dirigintele dă săptămânal calificative și scrie un scurt raport contrasemnat și de director. Magnifique, bravo, tu as bien grandi… Etc. Se descriu pentru părinți modul în care interacționează cu alți copii, dacă ajută în clasă, dacă e politicos, dacă își știe gestiona emoțiile, dacă e atent, prezent, etc.  

Au repetenți din clasa I. Și dacă au o problemă de învățare, de comportament, de rămânere în urmă, ea este trecută în jurnalul copilului, jurnal ce trebuie semnat de luare la cunoștință de părinte. Părintele trebuie să dea și răspuns și în cazul în care problemele sunt mai mari, se stabilește întâlnire la școală. Din clasa I a nepotului meu, când a trecut în clasa a II- a, au rămas 4 repetenți.

În Elveția

In Elveția nu există un sistem de evidențiere la sfârșit de an. In ciclul primar și gimnazial, deloc. Ciclul primar este de la 4 ani la 12 ani. Gimnaziul de la 12 la 14-15 ani. Aici se termină școala obligatorie. In gimnaziu, aici se numește ciclu de orientare, există o departajare în funcție de medie în două „grupe” , nivel A si nivel B. Cei de nivel A au posibilitatea ca după 2 ani să treacă la alt nivel, liceu sau ucenicie (școala de meserii), asta dacă se simt în stare. Dacă nu, faci 3 ani și ești liber să mergi mai departe. Nivelul de cunoștințe, dacă e să fac comparație cu ceea ce am făcut noi in anii `70-`80, este în urmă cam cu 2 ani. Ca ucenic faci 4 ani și ești plătit cu 300 chf în primul an apoi îți crește „salariul” până pe la 1300 în anul 4. Lucrezi în „producție” 4 zile pe săptămână (la un patron sau întreprindere publică, unde îți găsești și te acceptă) și o zi faci școală. La sfârșitul uceniciei dai examene teoretice și practice și ți se dă un certificat federal cu care îți cauți de lucru. Este calea cea mai utilizată de elvețieni. Pe cealaltă parte, există liceul unde nivelul este apropiat de ce știam eu în România. 3, 4 sau 5 ani durează liceul, depinde de canton. Incep un număr de copii și termină cam o treime, hai 40%. In acest stadiu, șeful de promoție este recompensat cu un cadou (un ceas, o excursie, etc.), depinde de școală și canton. Dacă termini liceul, nu prea te angajază nimeni că nu ești calificat în ceva. Deci liceele sunt numai teoretice. Apoi există un fel de scoli post-liceale, cum erau la noi în anii `70. De aici te poți angaja, de obicei, ca funcționar. Nici aici nu există evidențiere. Sunt apoi școlile de nivel universitar unde trebuie să fii foarte bun sau excepțional ca să fii evidențiat (de obicei cu bani dar nu mulți, 1000-2000chf). La universitate se face școală cum trebuie. De pildă la medicina, pici un examen , ai dreptul să-l mai dai o dată. Dacă îl pici a doua oară, se consideră că nu ești capabil să faci meseria asta și nu mai ai dreptul să faci facultatea de medicină în Elveția. Mi se pare cam dusă la extrem măsura asta, dar asta e. Probabil că au de unde alege…!

În Canada

In Canada, Ontario, festivitatea de premiere e asemănătoare celei din România, dar le înmânează doar diplome.

În Suedia

In Suedia nu se practică, toți sunt egali și ca să nu se supere nimeni … țin să îi ajute pe cei majoritari și nedotați înfrânând pe cei isteți … și luptă saâă se renunțe la note, clasificări, nu am înțeles cum și la ce ar ajuta, dar asta e gândirea lor, mărginită și total diferită de a lumii întregi. Ați văzut asta și in pandemie.

În Germania

Și în Germania se dau premii pentru cei mai buni, de regulă cărți.

Atâta am avut să vă zic. Concluziile le trageți singuri!

Și ceva fain de ascultat, de citit și de luat aminte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.