Moarte pe Nil – sau cum l-au distrus pe Poirot

De la început fac precizarea că rândurile de mai jos reprezintă punctul meu de vedere, subiectiv și personal. E ceva de domeniul evidenței, dar mi se întâmplă adesea să sară unii cu acuze de genul: asta e părerea ta, lumea e de altă părere. OK, și care e problema? Ne întoarcem iar la unanimități? Așa că, risc să folosesc un pleonasm, poate pricep și cerberii Internetului că pe orice blog apar puncte de vedere subiective.

Revenind la subiectul zilei, am fost ieri să văd filmul Moarte pe Nil, varianta lui Kenneth Branagh, care este producător și interpretul lui Hercule Poirot. L-am mai văzut intepretându-l pe micul detectiv belgian în Crima din Orient Express și nici atunci nu m-a impresionat prea tare. De altfel, cred că e greu să-l întreacă cineva pe David Suchet în rolul ăsta.

Hercule Poirot a Agathei Christie este un polițist în retragere, un tip pedant, meticulos, static și uneori, amuzant, chiar ușor ridicol. Poirot al lui Brannagh e un tip serios, cu traume din Primul Război Mondial, care încă suspină după o dragoste pierdută și care, în tinerețe, își dorea să devină fermier. Nu aflăm dacă a reușit sau nu. Nici fizic, cei doi Poirot, nu seamănă prea tare. Poirot din romane este scund, cu capul în formă de ou (asta presupune și un pic de chelie, cred) și cu o mustață atent îngrijită. Poirot din film este înalt, cu ochi albaștri (!), cu păr bogat și cu o mustață la două rânduri, pe care și-a lăsat-o fiindcă fusese desfigurat în război. Sincer, eu n-am înțeles ce fel de personaj a vrut Kenneth Branagh să interpreteze. În orice caz, unul foarte departe de acel Poirot pe care-l cunosc atât de bine din romanele și povestirile Agathei Christie.

Filmul începe cu o secvență în alb-negru (inutilă invenție a lui Branagh) care-l arată pe Poirot pe front, în Primul Război Mondial, apoi, rănit în spital, îngrijit de femeia pe care o iubea. Cartea începe cu Linnet Ridgevway, proaspătă moștenitoare a unei averi imense, discutând cu una dintre prietenele ei.

Cât despre intrigă, ea a fost destul de mult simplificată de Branagh (cumva de înțeles) și pune accentul triunghiul amoros, care va fi cauza întâmplărilor dramatice care aveau să aibă loc. Simplificarea intrigii face ca filmul să piardă efectul de puzzle pe care îl are cartea.

În afară de triunghiul amoros, un laitmotiv al filmului este inventata traumă a lui Poirot, reprezentată de mustața sa, traumă care face ca Poirot să pară un tip rece, calculat, temător să se îndrăgostească din nou. Până la sfârșit, când este sugerată o posibilă idilă a lui cu Salome Otterbourne, o cântăreață de culoare. Dacă filmul s-ar fi terminat pe cheiul din Assuan – cum se întâmplă în carte – mai era cum era. Dar Branagh a ținut morțiș să ni-l arate pe Poirot singur într-un club londonez de noapte, FĂRĂ MUSTAȚĂ (adevărat sacrilegiu!) și ascultând-o pe Salome cântând.

Moarte pe Nil are o galerie generoasă de personaje, dar care sunt prezentate atât de rapid, încât este imposibil să ții pasul dacă n-ai citit cartea, iar dacă ai citit-o, devii probabil confuz din cauza schimbărilor față de personajele din roman: Salome Otterbourne și nepoata ei sunt personaje de culoare, iar Salome devine, din scriitoare, cântăreață, apare și un cuplu gay (probabil că asta mi-a displăcut cel mai mult, dorința de a face filmul corect politic cu orice preț), ca să nu amintesc de alte schimbări fără sens. Ca să nu mai zic de Linnet Ridgeway, bogata moștenitoare, care e total diferită de personajul imaginat de Agatha Christie, mai ales prin scenele lascive cu soțul său, Simon Doyle, la templul din Assuan sau când s-a prefăcut a fi Cleopatra și a cochetat cu Simon, întrebându-l, în timp ce punea mâna pe cureaua lui: „unde este șarpele meu din vechiul Nil?” Apropo de scena cu Cleopatra, mi s-a părut o secvență fără niciun rost în desfășurarea acțiunii.

Singurul personaj care mi-a plăcut a fost Jaqueline de Bellefort, interpretată foarte bine de Emma Mackey. Scena de dans de la început, dintr-un club londonez anunța un film captivant, plin de culoare și pasiune. N-a prea fost cazul, din punctul meu de vedere.

Apropo de personaje, filmul lui Branagh se concentrează prea mult pe Hercule Poirot, părând să uite că Agatha Christie a fost, în primul rând, o scriitoare de romane mystery. Așa încât eventualele indicii sunt ignorate complet și întreaga anchetă s-a desfășurat pe repede înainte. De altfel și crimele s-au întâmplat în a doua jumătate a filmului, cam târziu pentru un film de investigații.

Mi-au plăcut mult costumele, dar mai puțin decorurile, mă așteptam să fie mai spectaculoase.

În concluzie, un film de văzut în timpul unei călătorii cu avionul sau într-o zi când nu aveți ceva mai bun de făcut. Nu-mi pare rău că l-am văzut, dar nu-mi doresc, deocamdată, să-l revăd.

Vă recomand, mai degrabă, să citiți cartea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.