Penelopiada de Margaret Atwood – pro și contra

Despre autoare:

Margaret Atwood (n.1939, Ottawa, Canada) este o scriitoare canadiană și critic literar de limbă engleză. A început să scrie la 16 ani, a scris proză, eseuri și poezie și a fost recompensată cu premiul Booker.

Despre carte:

Penelopiada este prima carte de Margaret Atwood pe care am citit-o. Sinceră să fiu, romanele distopice nu mă atrag, așa că am tot ocolit-o până acum. Dar când Penelopiada a fost propusă la clubul de lectură @cărturărese, pe Instagram, mi-am zis că trebuie s-o citesc neapărat, mai ales că sunt mare fană a mitologiei grecești și a tot ceea ce înseamnă Grecia.

E o carte scurtă, mai puțin de 200 de pagini, așa că am dat-o gata repede, nu chiar dintr-o singură lectură, cum au reușit unii. S-au dus demult vremurile când reușeam să fac asta!

Înainte să vă povestesc câte ceva despre Penelopiada, vreau să vă arăt câteva dintre părerile exprimate de cititorii ei pe Goodreads. Mai rar păreri atât de divergente! Unele dintre ele chiar m-au amuzat.

Inceputul e foarte puternic: Acum, c-am murit, știu totul. De aici încolo, te poți aștepta la orice. Poate mai puțin la un text amuzant. Și totuși …

Așa își face intrarea în „scenă” Penelopa, care își spune povestea abia după ce a murit și a ajuns în regatul lui Hades. Încă de la început, Penelopa are o dilemă: de unde să înceapă povestea?

De unde să încep? Nu sunt decât două variante: din momentul inițial sau dintr-altul.

Felul acesta de a pune problema ne dă un indiciu asupra modului în care va fi abordată povestea Penelopei.

Margaret Atwood povestește mitul lui Odiseu, dintr-o perspectivă modernă, păstrând, totuși, ceea ce, în mare, știam deja.

Vocea principală este cea a Penelopei, care ne spune povestea relației ei cu Odiseu, în special a celor douăzeci de ani de absență a acestuia din Itaca, cu prilejul celebrului război troian. Vocea Penelopei este cea a unei femei puternice, inteligente, dar cu o doză consistentă de frustrări și mereu în umbra verișoarei sale, frumoasa Elena, care a provocat războiul troian.

Dar mai puternică decât vocea Penelopei este vocea unui personaj colectiv, cele 12 servitoare ale Penelopei, care au avut parte de abuzuri din partea pretedenților de la curtea lui Odiseu, care sperau s-o ia de soție pe pretinsa văduvă a acestuia și care au fost ucise fără milă de Odiseu la întoarcerea lui acasă. Vocile celor 12 sunt reunite într-un așa numit cor, care alternează cu vocea Penelopei, conferind astfel poveștii mai mult dramatism, dar și o doză de amuzament, de exemplu, la final, în capitolul cu judecata lui Odiseu, așa cum a fost înregistrată video de slujnice.

Penelopa, chiar fără voce cum se afla, la multă vreme după ce a trecut în regatul lui Hades, se adresează cititorului secolului al XXI, într-un limbaj accesibil acestui și făcând apel la realitățile zilelor noastre. Chiar dacă mărturisește că habar n-are cine a fost Marilyn sau Adolf, pe care mulți dintre practicanții de spiritism îi invocă.

Ce mi-a plăcut

• felul în care este conceput romanul – mitul lui Odiseu din perspectiva Penelopei și repovestit de aceasta, după moartea ei, pentru cititorul contemporan, într-o reușită alternanță de poezie și proză
• ideea corului celor 12 slujnice
• alternanța dintre povestea Penelopei și cea a slujnicelor
• Penelopa văzută ca femeie-zeiță-lider dar mereu în umbra frumoasei Elena
• imaginarul proces al lui Odiseu.

Cât despre Odiseu, povestea Penelopei ne face să-l privim și din altă perspectivă decât din cea a unui erou care se luptă cu tot ce îi iese în cale ca să se întoarcă acasă, la soția și fiul său.

In primul rând, Odiseu (ca mulți alți bărbați) folosește un dublu standard: el are diverse aventuri sexuale, dar nu acceptă nici măcar ideea că Penelopa s-ar fi putut uita la alt bărbat.

În al doilea rând, era cam „șmecher și mincinos”, după cum credea chiar Penelopa. Dar asta nu părea s-o deranjeze prea mult, ba chiar s-a adaptat destul de bine.

Eram amândoi – după cum recunoșteam noi înșine – niște mincinoși eficienți și fără rușine, de cursă lungă. E ciudat câtă crezare ne dădeam unul altuia.

Dar o făceam.

Sau, cel puțin, așa ne-am mărturisit.

Și nu în ultimul rând, poate că toată călătoria lui pe drumul de întoarcere n-a fost decât o înfloritură de-a aezilor. Așa că ciclopul cu care se luptase este posibil să nu fi fost decât un proprietar de tavernă chior iar zeița de pe insula fermecată cu care Odiseu făcea dragoste nebunește în fiecare noapte și care îi transformase pe oamenii lui în niște porci, să nu fi fost decât matroana unui bordel scump.

Toate astea nu știrbesc însă nimic din frumusețea mitului.

Recomandări:

Recomand romanul:

• celor care iubesc miturile, în general, și pe cele grecești, în special
• celor familiarizați cu abordarea lui Homer în ce privește războiul troian
• dacă nu știți nimic despre mitul lui Odiseu, evitați să citiți Introducerea, aveți parte acolo de un minunat spoiler
• îl mai recomand și feministelor de toate felurile, cred că o să fie încântate de cartea asta :).

Penelopiada e o carte pe care am s-o recitesc, cu siguranță, ca să fiu sigură că nu mi-a scăpat nimic!

CARTEA POATE FI COMANDATĂ LA

NEMIRA.RO

ELEFANT.RO

LIBRIS.RO

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

∗ Articolul conține link-uri de marketing afiliat. Dacă achiziționezi cartea din sursele recomandate, tu plătești același preț, iar eu primesc un mic comision, util pentru întreținerea blogului. Fapt pentru care îți foarte mulțumesc!