Servicii civilizate versus servicii nehalite

Nici bine n-am aterizat pe aeroprtul Timișoara, după zece zile petrecute la Amsterdam, că am dat rapid față cu realitatea românească. O realitate a serviciilor nehalite – sigur, prestatorii sunt nehaliți, nu serviciile în sine – într-o goană continuă după bani, no matter what, cum ar zice partenerul strategic. Evident, scopul oricărei afaceri este obținerea de profit, înțeleg asta foarte bine, dar profitul ăsta vine, până la urmă, din buzunarul clienților.

În Amsterdam, am avut ocazia să (re)văd cum se face un comerț civilizat. Zeci de magazine de brânzeturi în care sute de turiști pe zi pot degusta n feluri de cașcaval, chiar dacă n-au de gând să cumpere nimic. Ba ești chiar îndemnat să deguști și alte sortimente de doamne drăguțe îmbrăcate în port popular olandez În alte magazine, poți testa câteva mostre de parfumuri și alte cosmetice dorești, fără să fii deranjat de nimeni.

Am făcut sute de poze în magazine, fără să mă apostrofeze nimeni, cum mi s-a întâmplat în România, într-un Carrefour. Da. știu, la noi se consideră că spațiul unui magazin e privat și deci proprietarii lui au dreptul să-ți interzică să fotografiezi în interior. Mă întreb de ce le e frică oare? Magazinele olandeze n-or fi și ele proprietate privată oare?

M-a surprins plăcut că peste tot poți să plătești cu cardul – inclusiv 0,70 euro la toaleta din Central Station. Ba chiar, în unele locuri, se-ntâmplă să nu poți plăti decât cu cardul. Apropo de plăți, peste tot se eliberează bon de casă, n-am văzut nicăieri vreo tentativă de evaziune fiscală. Nu primești bon de casă decât dacă nu-l dorești, fiindcă la casa de marcat de la supermarket ești întrebat dacă vrei bon sau nu (apropo, mi se pare o metodă foarte bună de economisire a hârtiei).

Și tot ca să facă economie, în momentul în care ai cumpărat ceva ești întrebat dacă vrei sau nu plasă (uneori de rafie, alteori de hârtie). Dacă dorești, o primești gratis, nu trebuie să plătești separat, ca la C&A, o plasă anemică de hârtie cu sigla magazinului. Cu alte cuvinte, plătim să le facem reclamă, cum ar veni.

O altă surpriză plăcută am avut-o la o terasă, unde ne-am oprit să mâncăm și să bem un pahar de vin, iar fiica mea a cerut apă (era foarte cald în ziua aia). Am fost surprinsă, dar ea locuiește în Amsterdam de trei ani și mi-a zis că e ceva normal să primești la restaurant apă. De la robinet, e adevărat, dar rece și bună. A avut dreptate, imediat am primit trei pahare cu apă. După care a venit și comanda. Doar în Grecia am mai văzut ceva asemănător, dar la Amsterdam nu mă așteptam, recunosc.

Apropo de restaurante, oamenii care lucrează acolo sunt, în general, foarte amabili și profesioniști. Și se bucură vizibil dacă le lași un mic ciubuc. La noi ești privit ca un calic pentru banii ăștia. Înțeleg că la ei nu prea e obiceiul cu ciubuc, eventual rotunjești suma la euro și asta e tot.

Revenind la oile meleagurile noastre, de la primul pas am dat de evaziunea fiscală în toată splendoarea lui. Am luat un taxi ca să ajungem de la aeroport în centru. Înainte să urcăm, l-am întrebat pe taximetrist cât costă și am aflat că 50 de lei. OK, am zis, să mergem. Exact atâta a costat, 50 de lei. Fără aparat de taxat, evident. Taxi Tudo, apropo.

Azi, zi frumoasă de duminică, am zis să profităm de ultima zi de concediu și să mergem să mâncăm la o terasă pe Malul Mureșului. N-am rezistat și l-am testat pe chelner. După ce am făcut comanda, l-am rugat să-mi aducă un pahar de apă. Plată sau minerală? m-am întrebat. De la robinet, i-am răspuns senină. S-a uitat la mine de parcă l-aș fi înjurat. De la robinet? Nu avem. De ce? S-a oprit apa la robinet? La care a făcut stânga-împrejur și s-a cărat. Să-ți ceară omul un pahar cu apă – poate trebuie să ia un medicament – și tu să încerci să-i vinzi apa, asta mi se pare lăcomie fără margini.

A urmat o lungă așteptare, bere aproape rece, niște farfurii meschine, mici la vrac, și șervețele ioc. La o asemenea servire, se presupune că trebuia să lăsăm bacșiș? Și, apropo, băiatul ăla slăbuț cu ochelari ar trebui să facă un curs de calificare, că are în comun cu ospătăria fix atâta cât am eu cu cămătăria.

Din păcate, nu sunt cazuri izolate, magazinele noastre sunt pline de vânzători plictisiți și indolenți, iar restaurantele de chelneri care simt, prea des, nevoia să facă pe șmecherii. Pentru mine e un mister de ce ne deranjează un asemenea comportament doar la funcționarii statului, iar când vine vorba de lucrătorii din privat ne gândim chiar că ar merita un ciubuc.

În rest, vrem o țară ca afară. Mai puțin când nu.

Reclame

5 gânduri despre &8222;Servicii civilizate versus servicii nehalite&8221;

  1. Citind postarea aceasta mi-am amintit de șocul pe care l-am trăit și când am plecat dincolo să studiez, și când m-am întors înapoi în țară. Am fost într-un orășel minuscul din Italia, nici măcar Norvegia sau mai știu eu unde, o țară la care să ne uităm cu reverență( zic și eu). În prima lună îmi sunam mama de vreo 3 ori pe zi, de fiecare dată uimită ba de bunătatea celor din magazine, ba de ajutorul oferit de oameni de pe stradă când vedeau că nu vorbesc limba, de modul în care se raportau profesorii la studenți, de trenuri (!!!) de modul în care efectiv se trăia acolo. Aveam impresia că sunt într-o lume paralelă.
    Apoi m-am întors. Mă învățasem cu binele prea bine, pentru că după un an de viață bună întoarcerea acasă în ultimul an de facultate, dând nas în nas și cu sistemele românești dar mai ales cu românii, m-a aruncat undeva pe marginea depresiei.
    Mă gândeam eu, cu mare înflăcărare cât eram încă în Ferrara, că vin acasă și povestesc, spun cum poate fi mai bine, cum noi, ăștia mici și aparent neimportanți putem face prin gesturi mici de bunătate, răbdare, cumpătare, lumea din jurul nostru mai bună. Eh, a durat puțin pentru că cei din jur au avut grijă să-mi reamintească, deh, că sunt în România, nu la Italea, ce pretenții tot am.
    Of, mi-am dat drumul în comentariul ăsta dar am rezonat mult cu ce ați scris… și-mi pare rău.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Eu mă ghidez, oriunde aș fi, după vorba “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. După o experiență de vreo 4 ani în vânzări în Romania (telefonie, pc, haine, parfumuri, produse alimentare) pot spune că e greu să găsești oameni care pun suflet în ceea ce fac. Viața românilor e mult prea tristă și plină de griji. Eu, personal, am învățat să-mi iubesc job-ul odată acceptat și să aduc zâmbete pe chipul celor cu care interacționez. Lucrul cu oamenii e foarte greu, tocmai pentru că suntem atât de diferiți.
    Și totuși, nu pot plasa România la coadă pentru că mi-e dor de casă, așa, cu toată bunăstarea pe care o oferă Irlanda. Nu m-aș vedea aici pentru totdeauna și încerc să nu-mi critic țara, căci uscături se găsesc pretutindeni.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns la Dorina Danila Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.