Prietena mea genială de Elena Ferrante – Tetralogia napolitană #1 – recenzie

Despre autoare:

Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene despre care se spune că s-a născut în 1943 și în jurul identității căreia s-a făcut ceva vâlvă. Se pare că autoarea dorește să-și păstreze anonimatul, pretinzând că o carte, odată scrisă, nu mai are nevoie de autorul ei. În afară de Tetralogia napolitană, Elena Ferrante a mai semnat două romane, o carte ilustrată pentru copii și o carte de non-ficțiune.

Despre carte:

Prietena mea genială este primul volum din Tetralogia napolitană de Elena Ferrante, o carte și o serie de care m-am tot „împiedicat” prin blogosferă, dar pe care am evitat-o câțiva ani la rând, cred. Până într-o zi, când a venit ea peste mine, de fapt, întreaga serie la pachet, adusă de o colegă de cancelarie, în urma unei discuții pe care o purtasem cu o zi înainte. De voie, de nevoie, am început să citesc Prietena mea genială și o să spun că, la început, nu mi-a plăcut deloc. Sărăcie, violență, relații sociale complicate, nimic prea atrăgător, din punctul meu de vedere. Pe nesimțite, am fost însă atrasă în mahalaua napolitană unde s-au născut și au crescut Lila și Elena, curioasă să văd ce s-a mai ales de ciudata lor prietenie. De ce ciudată? Fiindcă era un amestec de afecțiune și invidie, admirație și gelozie, secrete împărtășite și lipsă de încredere.

prietena-mea-geniala

Povestea lor începe în anii ’49-’50 și este relatată de Elena, ajunsă la bătrânețe, într-un moment în care Lila dispare fără urmă, așa cum aflăm în prolog.

Elena Greco, zisă și Lenu sau Lenuccia, este fiica portarului de la primărie și a unei mame cu strabism și având un picior bolnav, blondă și cu o înfățișare păcută, se străduiește mereu să fie cea mai bună la școală, impulsionată de învățătoarea ei dar și de dorința de a nu se lăsa mai prejos de prietena ei, Lina. Când Lina încetează să mai meargă la școală, Lenu pare că și-a pierdut un reper și rezultatele ei școlare nu mai sunt atât de bune.

Raffaella Cerullo, zisă Lina sau Lila (cum îi spunea Elena), este fetița băiețoasă din cartier, fiica cizmarului, slabă, negricioasă, răutăcioasă, uneori bătăușă, dar, cu toate astea, mulți păreau s-o placă. deși nevoită să renunțe la școală, un timp ea continuă să citească, să învețe latină și greacă de una singură, până la un moment dat când pare că dorința ei de a învăța pare să dispară. Nu dispare însă dorința de îmbogățire, așa că Lila încearcă să dezvolte afacerea familiei, chiar împotriva voinței tatălui său. Pe nesimțite, ea se transformă din rățușca urâtă a cartierului într-un fel de lebădă care o face să strălucească în comparație cu vecinii ei, o adevărată Jacqueline Kennedy a cartierului.

Cele două fete trăiesc într-un cartier în care violența, inclusiv cea domestică este la ordinea zilei, mergând până acolo încât un tată își aruncă fiica pe fereastră de la etajul doi.

Nu am nostalgia copilăriei noastre, e plină de violență. Ni se întâmplau de toate, în casă și în afara ei, în fiecare zi, dar nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viața care ni se oferise era foarte urâtă. Viața era așa și gata, creșteam cu obligația de le-o face dificilă celorlalți înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă.

Elena și Lila, chiar fără să fie conștiente de asta, se influențează una pe cealaltă mai mult decât și-ar dori poate. Când Elena continuă să meargă la școală, Lila devine autodidactă și învață în paralel cu prietena ei, de multe ori luându-i-o chiar înainte. Acțiunile Elenei, pe de altă parte, erau de multe ori influențate de personalitatea Lilei. Chiar și dorința de a scrie și a publica a apărut tot datorită prietenei sale.

Acțiunea este susținută de multe (poate prea multe personaje secundare), care au un rol important în evidențierea mentalităților și a unui mod de viață în care se învârteau cu toții ca într-un carusel fără sfârșit. Dacă te aștepți la o acțiune dinamică, atunci cartea asta nu este pentru tine. Totul se concentrează, de fapt, în jurul prieteniei dintre cele două fete și a modului în care ea le afectează viața.

Sunt foarte curioasă cum va evolua prietenia dintre Lenu și Linu, fiecare prietena genială a celeilalte. Pe nesimțite, m-am trezit atât de implicată în povestea celor două fete și, la finalul volumului, suspansul a fost atât de mare, încât am început imediat să citesc volumul al doilea, Povestea noului nume.

Știu că există o ecranizare a cărții (chiar un serial, dacă nu mă înșel), dar eu nu mă număr printre cei care se bucură de asta. E o carte în care forța cuvintelor e mai mare decât a imaginilor și nu reușesc să-mi imaginez versiunea ei cinematografică.

Prietena mea genială nu e genul de carte pe care aș alege s-o citesc în mod normal, totuși e o carte care mi-a plăcut și pe care ți-o recomand, în caz că n-ai citit-o încă.

Evaluarea mea

  • Subiect            – prietenia dintre două fete dintr-un cartier mărginaș din Napoli
  • Scriitură         – la persoana I, simplă, sinceră, fără construcții lexicale complicate
  • Redactare      – decentă
  • Traducere      rezonabilă
  • Copertă           – se putea mai bine
  • Goodreads       5/5 stele.

Cartea poate fi comandată pe elefant.ro, libris.ro sau cartepedia.ro.

Lectură plăcută!

Reclame

13 gânduri despre &8222;Prietena mea genială de Elena Ferrante – Tetralogia napolitană #1 – recenzie&8221;

  1. Mie mi-a plăcut întreaga serie și mi s-a părut foarte realistă. Am avut ocazia sa vizitez Napoli și să cunosc persoane din acest oraș, care au crescut acolo în anii 50-60 și ce mi-au povestit se aseamănă mult cu unele întâmplări din serie. Lectură plăcută în continuare!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Felicitări pentru recenzie.
    Este dificil să analizezi cu ochi critic o carte atât de lăudată deopotrivă de critici și de cititori.
    Am cedat tentației de a citi această carte la mai bine de un an după ce am achiziționat o ediție în limba engleză a romanului, fără a avea prea mari așteptări.
    Dacă de o parte mă măcina curiozitatea de a vedea ce este așa de special la acest roman, ce anume îl face „fenomenul literar“ al momentului, de cealaltă parte, adoptând atitudinea lui „Gigi Contra“, îmi doream să văd dacă nu cumva voi descoperi vreo…greșeală, ceva în neregulă cu această carte, care ar fi putut scăpa altora…
    Ce să zic, am atins ambele obiective.
    Incontestabil „Prietena mea genială“ este un roman valoros, povestea te captivează cu ușurință odată depășită prima parte, ușor obositoare și puțin prea lentă, încărcată de personaje și cu salturi constante de la o perioadă la alta care ar putea să îngreuneze înțelegerea desfășurării cronologice a evenimentelor.
    Mi-a plăcut stilul simplu și direct al autoarei, modul în care sunt prezentate personajele, bine caracterizate, „concrete“, subtilitatea cu care reușește să surprindă și să evidențieze până și cele mai ascunse emoții ale acestora. Nu voi insista pe lucrurile care mi-au plăcut ci prefer să subliniez elementele care m-au împiedicat să îi acord mai mult de 3 steluțe pe Goodreads ( aș fi preferat să fie 3,5 dar aplicația nu permite acest lucru …)
    Așadar, ceea ce mă determină să merg împotriva curentului este, în ordinea „gravității“ :
    1. Nu am înțeles nevoia autoarei de a introduce, nu o dată, în acest volum elementul acela aproape de natură supranaturală („dissolving margins“ -așa apare în ediția în limba engleză, nu știu care este traducerea exactă din ediția în limba română ) în condițiile în care , per total, romanul este unul extrem de realist. Poate voi găsi explicația în volumele următoarea…
    2. Un alt element care m-a lăsat perplexă este sfârșitul acestui prim volum. Știu că face parte dintr-o serie și că, evident, s-a simțit nevoia cumva de a determina cititorul să continue cu celelalte volume, ce să zic, strategie de marketing, dar sincer, aș fi preferat ca asta să nu fie atât de vizibilă cititorului. La finalul cărții am avut senzația că am fost brusc oprită din acest maraton de un zid care a răsărit parcă de nicăieri și de care m-am izbit cu brutalitate.
    3. Nu-mi plac protagonistele, niciuna dintre ele!!!
    Gata, am zis-o, puteți să mă puneți la zid…
    De exemplu Lila – Miss Perfecțiune, frumoasă, deosebit de inteligentă, desenează modele de pantofi nemaiîntâlniți până atunci, studiază singură ajungând să învețe mai mult și mai repede decât prietena ei care frecventează liceul, atrage inevitabil privirile tuturor băieților, toate hainele și coafurile purtate o fac să arate ca o divă de cinema, toate ideile pe care le are sunt geniale…ce mai, o veritabilă Mary Sue dacă nu ar fi acele mici manifestări de răutate care, paradoxal, o umanizează și o fac detestabilă în același timp.
    De cealaltă parte, Elena nu reușește să aibă o existență proprie, toată viața ei pare a se desfășura în funcție de Lila, tot ceea ce face este în competiție cu aceasta, orice nouă experiență trăită i se pare inferioară față de cea a prietenei sale, simte constant nevoia de a o imita. Până și când scrie o scrisoare i se pare necesar să imite stilul epistolar al prietenei, pe care, evident, îl consideră perfect, minunat, în timp ce propriul stil i se pare banal și copilăresc. Nu este niciodată cu adevarat ea înseși, în orice circumstanță nu face decât să se gândească la ce ar face sau ar spune Lila în locul ei. Devine cel puțin obositor, dacă nu de-a dreptul enervant, să citești pagini întregi în care Lila este pur și simplu divinizată, urmate de altele în care Elena alternează momente de invidie și admirație, disperare când nu reușește să-și egaleze amica sau manifestări fățișe ale triumfului atunci când i se pare că, în sfârșit, a reușit să o depășească – toate aceste manifestări ale unui complex de inferioritate care îi otrăvesc existenta.
    Această prietenie fantomatică care unește protagonistele, atât de mult elogiată în marea majoritate a recenzorilor, mie mi se pare a fi un raport aproape bolnav care nu aduce nimic pozitiv nici în viața Elenei, care, deși își continuă studiile, rămâne la același stil de viață „satelitar“, incapabilă să dezvolte idei, proiecte sau măcar o personalitate autonomă, nici pentru Lila, care, supărată din cauza faptului că prietenei mai puțin inteligente i-a fost permis să și continue studiile în timp ce ei nu, nu ratează nici o ocazie să-și demonstreze inteligența și să-i reamintească Elenei că, oricum, cu sau fără diplomă de liceu ea este cea mai bună.
    Un asemenea comportament, cu toate că este greșit, ar putea fi acceptat în speranța că, în volumele următoarea Elena va reuși să se desprindă de Lila si să ducă o existență autonomă.

    Și DA, strategia de marketing a funcționat, am început volumul 2 în care sper să găsesc niște explicații, niște lămuriri…
    Chiar dacă unele dubii persistă, chiar îmi doresc să pot iubi cartea asta, de dragul amintirilor din copilărie pe care le-a trezit în sufletul meu.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la Poteci de dor Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.