Mary, Queen of Scots (2018) – un film de văzut neapărat

Mary, regina scoțienilor (și nu a Scoției, cum greșit se spune câteodată) spune o poveste binecunoscută de altfel, cea a două femei, două regine rivale, Elisabeta a I-a și Mary Stuart. Trăind într-o lume a bărbaților, cele două sunt nevoite să lupte (nu neapărat pe câmpul de bătălie) pentru a-și păstra tronul și chiar și capul. Una dintre ele le pierde pe amândouă, mai întâi tronul apoi și capul.

Acesta este momentul în care începe filmul, în 8 februarie 1587, ziua în care Mary Stuart este decapitată la ordinul reginei Elisabeta a I-a, condamnată fiind pentru înaltă trădare. Spectaculoasă scenă, cu rochia acea roșie (un simbol al martirilor) care apare neașteptat în fața ochilor spectatorilor, într-o mare de negru. De fapt, întregul film se bazează pe contrastul cromatic. Curtea engleză este colorată și opulentă, cea scoțiană întunecată și mohorâtă. În Scoția, în schimb, petele de culoare sunt date de peisajele spectaculoase. Culoarea este folosită, de altfel, adesea pentru a sublinia dramatismul unor situații. Spectaculoasă imaginea din momentul plecării Mariei din Scoția în Anglia, cu rochia albastră și cu părul acela roșu ca văpaia pe fundalul unui peisaj mai degrabă anost. La fel de spectaculoasă și dramatică, în același timp, transformarea fizică a Elisabetei, subliniată tot cu ajutorul culorilor.

Acțiunea se întoarce apoi în timp, în 1561, în momentul în care Mary se întoarce de la curtea franceză unde trăise până atunci, ca să-și revendice tronul. În Scoția era regent fratele ei vitreg, lordul Moray, destul de puțin dispus să se dea la o parte pentru a face loc uneo femei, chiar dacă aceasta era sora lui vitregă. Puțin amuzantă scena debarcării, cu o Mary însoțită de doamnele ei de onoare, toate purtând niște coafuri extravagante, menite a caricaturiza, probabil, moda de la curtea Franței.

Povestea, binecunoscută, de altfel, merge mai departe, cu rivalitatea dintre cele două regine, sfârșită, așa cum am văzut și cum știam, de altfel, cu decapitarea uneia dintre ele. Întreg fimul este, de fapt, scena unui lung șir de rivalități: între cele două regine, între protestanți și catolici, între bărbați și femei și chiar între nobilii de la cele două curți regale.

Pentru că știam povestea, nu mi-am bătut prea mult capul cu acțiunea și am ales să mă concentrez pe interpretarea actoricească și pe tot ceea ce vizual și auditiv are de oferit filmul. Și are multe oferit. De la costume, coafuri, machiaj până la coloana sonoră, foarte bine aleasă. Cred că și producătorii filmului au pornit de la premisa că spectatorii cunosc, în mare parte, acțiunea, așa că nu și-au bătut prea mult capul cu detalii menite să explice unele întâmplări. Efectele vizuale și sonore, în schimb, sunt deosebite.

Se spune că filmul nu respectă adevărul istoric. Se poate, dar știe cineva cu exactitate, care e de fapt acesta? Sau știm doar ce s-a spus și cunoaștem doar interpretările date de unii sau de alții de-a lungul timpului? În afară de asta, un film artistic nu este o operă științifică, e, până la urmă, o poveste, așa că nu mă deranjează dacă se abate puțin de la lecțiile din manualul de istorie. Chiar mult invocata scenă a întâlnirii dintre cele două regine, una dintre ele deja fugară (care se pare că în realitate n-ar fi avut loc) mie mi se pare foarte sugestivă pentru dramatismul relațiilor dintre cele două femei, atât de diferite și totuși atât de asemănătoare. Asemănare subliniată, de altfel, de aspectul fizic al celor două: același păr roșcat, aceeași paloare a feței și aceiași ochi deschiși la culoare. Asemănare care a și impiedicat-o, de altfel, mult timp pe Elisabeta să ordone executarea unei „surori monarh”. Nu la fel vedea lucrurile Mary, care pretindea că o regină nu are surori.

Distribuția

Din punctul meu de vedere, „lupta” dintre cele două actrițe, Saoirse Ronan (Mary) și Margot Robbie (Elisabeta) a fost câștigată, fără dificultate de Margot Robbie, care a avut de dus la capăt – și a reușit s-o facă cu mult succes – un rol mult mai greu. Mi-a plăcut și Ronan, dar o văd mai degrabă în rolul Elisabetei a I-a. Cred că ar merita distribuită în rolul ăsta într-un film viitor.

Cât privește celelalte personaje, unele mi-au plăcut (Guy Pearce ca Sir William Cecil sau Robert Dudley interpretat de Joe Alwyn, de exemplu), altele (ceva mai numeroase) mai puțin. John Tennant a fost un John Knox cam hairy pentru gustul meu și cam lipsit de forța pe care alți actori au dat-o personajului, iar Jack Lowden nu s-a întrebuințat prea mult și a dat viață unui Lord Darnley cam insipid. La fel de șters personaj a fost și Lordul Bothwell, interpretat de Martin Compston, pe care uneori mi-a fost greu să-l identific în marea de nobili scoțieni.

Dorința de a face un film corect politic a adus în distribuție actori nepotriviți, după părerea mea. Cât de credibil poate fi un actor de culoare ca ambasador al reginei Elisabeta a I-a (nu a II-a, da, ca să fie clar)? Sau ca nobil scoțian (în secolul al XVI-lea)? Sau o actriță cu origini asiatice pe post de doamnă de onoare?

Mary, queen of Scots – l-am văzut, mi-a plăcut, vi-l recomand.

Recomandare de lectură

• Coloana de foc de Ken Follett.