Sunetul viorii de Andrea Camilleri – seria Montalbano #4

Despre autor:

Andrea Camilleri (n.1925) este un scriitor sicilian despre care am scris mai multe aici.

Despre carte:

Până să dau de seria dedicată de Andrea Camilleri comisarului Montalbano, n-am mai citit romane mystery amuzante. Pe măsură ce avansez cu lectura cărților, îmi place tot mai mult stilul lui Camilleri, ca să nu mai vorbesc de comisarul Montalbano.

Cea de-a patra carte, Sunetul viorii, este scrisă în stilul clasic al romanului polițist, din punct de vedere al intrigii, dar condimentată cu multe dialoguri spumoase, care dau tot farmecul cărții și cu multă gastronomie siciliană. Se știe doar că Montalbano este un mare gurmand.

Intriga este interesantă, dar nu foarte complicată și fără prea mare aglomerație cu personaje, ceea ce mi-a plăcut fiindcă nu mi-a distras atenția de la lectură. A fost însă suficient de captivantă, ca să mă țină în priză până la capăt. Nicio pagină în plus, niciun personaj inutil, totul foarte bine dozat.

Ca și celelalte cărți, comisarul Montalbano lucrează cu o echipă de polițiști – unul mai trăznit excentric ca altul, aș zice -, savurează mâncăruri rafinate și câte un pahar de vin bun, dar, ca noutate, este atras de o femeie frumoasă, alta decât Livia, eterna și îndepărtata sa logodnică. Rămâne însă așa cum îl știam, la fel de nepoliticos, cu toane, dar un personaj extrem de agreabil.

O femeie este găsită moartă în vila sa dintr-o mică localitate siciliană, complet dezbrăcată și părând să fi fost atacată cu brutalitate. Suspectul de serviciu, un tânăr cu probleme psihice. este ucis de poliție, moment în care începe nebunia.

O scenă amuzantă

Obosit, după o zi complicată, Montalbano a lăsat vorbă la comisariat ca Galluzzo să vină la el acasă cu mașina de serviciu, la ora cinci. Ajuns acasă, a făcut un duș după care, așa gol cum era, s-a aruncat în pat.

„Triiin, triiin – auzea undeva, în depărtare, în ungherul cel mai întunecat al creierului. În cele din urmă înțelese că suna cineva la ușă. Se ridică cu greu din pat și se duse să deschidă. Văzându-l gol-pușcă în cadrul ușii, Galluzzo făcu un salt mare îndărăt.

– Ce-i, Gallo? Ți-e teamă că te trag înăuntru și te pun să faci treburi mârșave?

– Dom’ comisar, de juma’ de oră sun. Mă pregăteam să sparg ușa, zău așa.

– Așa, și? Îmi cumpărai una nouă. Vin imediat.”

Mi-au plăcut

Dialogurile spumoase dintre Montalbano și subalternii săi dau tot farmecul cărții:

„- Dom; comisar, aseară vă căutai și pe mare și pe uscat.

– Da’n văzduh te uitași?”

Gastronomia siciliană, care e aproape un personaj în sine.
Polițistul Catarella, cu felul său amuzant de a vorbi (până când a urmat un curs de „informaționatică”, unde s-a mai cizelat, dar și-a cam pierdut din farmec):

„- A, dom’le, venirăți, dom’le! Întâi și-ntâi, a tilifonat de două ori domnu’ lapte cu un „es” în fund. Zicea așa: că ‘mneavoastră să-l chemați pirsonalmente subit când ajungeți. Pe urmă, or mai fuseră și alte tilifonate, pe carele le-am semnat deasupra peste foaia asta.”

Ce i-a spus Montalbano să facă cu foaia, nu e greu de ghicit.