În căutare de Nuferi negri

Sau Cum să rămâi fără cartea lui Michel Bussi. Sau Cât de proaste pot fi serviciile Prioripost.

S-a întâmplat săptămâna trecută să fac o comandă la Libmag, o librărie online extrem de serioasă și de punctuală. Miercuri am solicitat cartea, și în aceeași zi a fost predată curierului Prioripost. Până aici, toate bune și frumoase. Problemele au început (din nou, a câta oară?) când a ajuns coletul în satul cu bloguri, Arad pe numele lui.

Joi mă sună curierul să mă anunțe că are un colet de livrat. Îi spun că nu sunt acasă, să revină după ora 16 sau să lase coletul la vecinul meu, care a preluat de multe ori coletele mele. Un drăguț, vecinul meu. OK, zice curierul, las coletul la vecin. Când am ajuns acasă, sun la vecin să recuperez problema. Coletul, ioc. Nu m-a căutat niciun curier, zice vecinul, poate o fi fost cât am fost plecat de acasă. Hmm, de ce nu m-o fi sunat să-mi spună că nu a livrat coletul?

Vineri am așteptat toată ziua să apară curierul. Degeaba. Iar de luni a început serialul fără sfârșit „Există nervi”. Cu nenumărate convorbiri telefonice în care-mi spunea ba că a lăsat coletul la socrul vecinului meu (care, apropo, are 80 de ani, vecinul, nu socrul 😁), ba că de fapt, n-a avut nicio livrare la adresa mea. Poate alt coleg v-a sunat. Păi și de unde am eu numărul dvs. dacă nu m-ațu sunat? l-am întrebat. Un dialog ca-n filmele cu proști am avut.

De fiecare dată îmi promitea că merge la sediu și mă sună, să-mi spună care-i treaba. Doar că până acolo uita complet de mine și de nuferii mei negri. Cel puțin așa-mi spunea, „dar eu uit, doamnă!” Să i se dea ceva lecitină sau Gingo Biloba sau ceva, ca să nu mai uite. Apoi, exasperat probabil că-l tot sunam, mi-a spus: „Data viitoare n-aveți decât să stați acasă, dacă vreți să primiți coletul”. Serios? Nu mai spune! Omenii ăștia au cumva impresia că ne fac o favoare? Că ne aduc coletul gratis? Dacă e așa, să le spună cineva că sunt servicii plătite, pe care s-au angajat să le presteze, iar dacă nu sunt în stare, n-au decât să se lase de meserie. Și că nu e cazul să ne vorbească așa pe banii noștri.

Văzând că n-o scot la capăt cu curierul vieții (da, cu-cu, cu-cu, fix așa erau discuțiile noastre), m-am dus la sediu. Nu o dată, ci de două ori. Aceeași  atitudine de jemonfiș, ne cam doare-n cot de coletul tău, asta e, ghinion, vorba cuiva. Același dialog al surzilor, aș zice, dacă doamna n-ar fi folosit un număr mare de decibeli. Probabil ca să compenseze faptul că nu a catadicsit să-mi arunce nici măcar o privire. Apropo de doamna, foarte decoltată ținuta de lucru, beach style sau ceva de genul.

Mi-au tot promis că mă sună, chiar șeful himself în persoană m-a asigurat că face asta, dar până acum nimic. De unde se vede că și minciuna e o vorbă.

După o săptămână de frecarea-nervilor, se prinde curierul cel destoinic că livrase coletul la o altă adresă, fix la capătul celălalt al podului, adică în alt cartier. Socrul vecinului meu se dovedise socrul altcuiva care, foarte senin, a luat un colet care nu-i aparținea. Și cu coletul a rămas. Ce om ca un om trebuie să fii ca să iei un colet pe care nu e trecut nici numele și nici adresa ta și să stai apoi liniștit fără să te gândești că cineva chiar are nevoie de coletul ăla. Avea adresa trecută pe plic, așa că trebuia numai să treacă podul și să mi-l aducă, sau putea să meargă la un oficiu poștal să-l predea. Dar, ca un arădean de mare omenie, l-a durut fix în cot și a preferat să nu facă nimic. Cum nu-l suspectez a fi vreun mare cititor, cine știe prin ce coș de gunoi zace acum cartea care era să fie a mea. Mare om, mare caracter!

Nu știu cum se va încheia povestea asta. Mă duc să-l sun a șaptea milioana oară pe curierul cel destoinic, să văd ce mai zice.

Încă o dată, Chapeau bas, Libmag! pentru grija față de client și Rușinică, Prioripost! pentru durerea crâncenă în cot.