Aeroportul din Timișoara și rezervele lui inepuizabile de murături

Ieri dimineață, pașii (tehnic vorbind roțile mașinii) m-au dus iar la aeroportul Traian Vuia din Timișoara. de unde urma să decolez spre București. Bun prilej să constat că, deși a fost o iarnă cam lungă, rezervele de murături ale aeroportului nu s-au terminat încă. Altfel nu-mi explic de ce lucrătorii se comportă de parcă ar fi proaspăt extrași din borcanul cu castraveți murați.

pickle-jar-cartoon-clipart

Trec de poarta care vestește prezența nedorită a unor corpuri metalice, poartă care rămâne mută, în schimb o doamnă Castravete începe să mă percheziționeze (aka să mă pipăie) viguros. Și din față și spate, ca să fie treaba clară. Îmi ordonă să țin mâinile orizontal, după care, nemulțumită probabil de rezultatul pipăirii, mă întreabă ce metale am, totuși asupra mea. Îi spun că nimic, în afara sârmelor de la sutien. Le depistează degrabă, după care înșfacă un instrument de detectare pe care mi-l plimbă peste organism, dar tot nu depistează nimic. Într-un final, mă lasă să plec exact așa cum am venit.

Intru în sala de așteptare, ticsită de pasageri și încerc să găsesc un loc pe scaun. Am renunțat la idee, fiindcă n-aveam niciun chef să-mi împrietenesc genunchii cu cei ai unui necunoscut. Atât de apropiate sunt scaunele, încât n-aveam nicio șansă să ratez chestia asta.

M-am gândit să mă împrietenesc, în schimb, cu o sticlă (tehnic vorbind, un flacon) de apă minerală. Îl extrag din vitrina frigorifică, scot portofelul din geantă și mă duc la tejghea s-o plătesc. Pun sticla pe tejghea și mă uit întrebătoare la băiatul din spatele ei. El se uită la mine, eu la el, așa că, preț de câteva secunde exersăm un fel de joc al privirilor. Poate că era mai drăguț dacă exersam jocul salutului, de exemplu. Într-un final, îl întreb cât costă apa (etichetă de preț la raft, ioc) și-mi răspunde cumva agasat: 9,80. OK, poate că în prețul ăsta de-a dreptul inexplicabil, ca să nu zic nesimțit (ce-i fac, frate, unei ape minerale de 0,50 l care la alimetara de la colț costă 1,50 lei?) nu strica să includă și o doză mică, mică de amabilitate. Poate că avea particule de (h)aur, de-aia era așa scumpă 😊. Dacă mă vedeți că străluces, să știți că de la apa din aeroport mi se trage.

La poarta de îmbarcare, un good looking guy  era enervat de pasagerii care-și strecurau telefoanele pe lângă cotul lui ca să ajungă la cititorul de coduri de bare. După modelul cine-a pus cârciuma-n drum, se poate pune întrebarea cine-a pus terminalul în cotul frumușelului?

Înainte să ne îmbarcăm în autobuzul cu care trebuia să ajungem la avion, am așteptat o groază de vreme în sistem turmă, într-un spațiu atât de mic încât parcă era o cutie de sardine. Sau ca un borcan de murături.

Am decolat spre București fără să mă lămuresc de ce erau domnii – și doamna – atât de supărați la ora 7 dimineața, de parcă ar fi fost niște contabili la pompe funebre.

Și apropo, i-am găsit pe bucureșteni (vânzători, ospătari și taximetriști) mult mai puțin supărați pe viață decât timișorenii. Și nu poate fi o întâmplare, fiindcă nu e prima dată.

Sursa foto: Shutterstock

Reclame

2 gânduri despre &8222;Aeroportul din Timișoara și rezervele lui inepuizabile de murături&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.