Veneția în literatură

Veneția a fost dintotdeauna o sursă de inspirație pentru scriitori care au ales-o ca fundal pentru acțiunile din cărțile lor. Curtezane, medici, făuritori de oglinzi, cuceritori, detectivi, toți și-au purtat pașii pe străduțele sau pe canalele (hm, vorba vine, pășeau) venețiene.

Te invit la o călătorie literară prin Veneția, din secolul al XV-lea până aproape de zilele noastre.

1. Philipp Vandenberg – Făuritorul de oglinzi  (secolul al XV-lea)

În niciun alt oraș al vremii nu domnea o asemenea suspiciune ca în Veneția, așa că până și carnavalul care transforma Serenissima într-o casă de nebuni nu reușea să domolească neîncrederea între partide. În palatele de pe marele canal se organizau petreceri exuberante, în care invitații, veniți cu măști artistic lucrate și în costume scumpe, rămâneau anonimi până târziu în noapte.

Măștile și costumele ofereau excelente modalități de ascundere a numelor oaspeților aflați la o sărbătoare-carnaval, și unii venețieni susțineau convinși că masacaradele fuseseră inventate tocmai pentru a ascunde identitatea unuia în fața celuilalt…

Într-una din primele zile ale lunii februarie, în față la Palazzo Agnese, pe canalul învăluit în ceață, se înghesuiau gondole și bărci festiv luminate, pline cu oameni mascați și costumați.  Mulți erau atât de înțepeniți în costumele lor, încât puteau sta doar în picioare. Alțiii erau ridicați împreună cu tronurile pe care șezuseră în gondola. Auriul, negrul și roșul erau culorile predominante la oaspeții care soseau. Făcliile scăldau palatul într-o nuanță roșiatică, de parcă zidurile ar fi fost cuprinse de flăcări. Pretutindeni puteai vedea animale și păsări fantastice, uniforme străine, cardinali și curtezane stacojii, toți acoperiți de aur, din cap până în picioare.

Printre mascați se amestecau și saltimbanci și artiști ambulanți, acrobați și oameni pe picioroange, precum și femei ușoare înveșmântate în sirene ale mării, expunându-și tremurând trupurile păcătoase.

Măștile migăloase lucrate din lemn, preponderent albe și cu luciu mătăsos, erau în primul rând utilizate în jocul de-a v-ați ascunselea. Acestea ascundeau și orice emoție care caracteriza un chip viu.

2. Rosa Ventrella – Onorabila venețiană  (secolul al XVI-lea)

Cine vizita Veneția nu putea să nu rămână încântat de această abundență de frumusețe artistică. Totul părea să evoce sentimentul de putere pe care-l inspira republica. De la simplele poduri care împânzeau orașul până la canale; de la fațadele caselor aristocratice la piațetele în care erau amplasate de regulă bisericile mari.

Frumoasă, bogată, autoritară. Serenissima reflecta însăși spiritul locuitorilor ei. Lupi de mare și negustori abili, soldați cutezători și administratori devotați. Prin astfel de oameni reușise republica să creeze de-a lungul secolelorun imperiu care se întindea dincolo de lagună.

3. Marina Fiorato – Iubire și moarte la Veneția (secolul al XVI-lea)

Dimensiunile locului erau vaste, iar portul dădea într-o piață largă, străjuită de stâlpi și de arcade de piatră. Un turn măreț domina întreaga scenă și, într-un colț al pieței, parcă se ghemuise domul rotund și auriu al unei biserici, cu pereții pictați în culori vii, ce sclipeau ca niște mozaicuri în bătaia ploii.

În vreme ce fata rămăsese mută de uimire, corabia se strecură printre doi stâlpi enormi de marmură, care se înălțau spre cer, iar Feyra simți huruitul lanțului, căci ancora era din nou lăsată la apă.

Privi în sus, căutând să străbată cu privirea printre rafalele de ploaie. Un stâlp avea în vârf statuia vreunui sfânt al necredincioșilor, iar celălalt, o creatură de care fusese învățată să se teamă încă din copilărie: un leu înaripat purtând între gheare o carte.

4. Donna Leon – Moarte în La Fenice (secolul al XX-lea)

Odinioară capitala desfrâului de pe întregul continent, Veneția ajunsese un orășel de provincie adormit, care practic înceta să mai existe după ora nouă sau zece seara. În lunile de vară își aducea aminte de trecutul ei de curtezană și strălucea, atâta timp cât turiștii plăteau și vremea bună ținea cu ei, dar iarna se transforma într-o hârcă obosită, ce aștepta cu nerăbdare să se târască devreme în pat, lăsându-și străzile pustii pe seama pisicilor și a amintirilor.

Însă acestea erau orele când pentru Brunetti orașul devenea încântător, când el, venețian get-beget, putea percepe ceva din gloria ei trecută. Bezna nopții ascundea mușchiul care înghițea treptele acelor palazzi înșirate de-a lungul Marelui Canal, umbrea crăpăturile din pereții bisericilor și acoperea bucățile de tencuială căzute de pe pereții clădirilor publice. Ca multe femei care ajungeau la o anumită vârstă, orașul avea nevoie de lumina înșelătoare  ca să-și recapete frumusețea pierdută.

5. David Nicholls – Noi (secolul al XXI-lea)

Am intrat în oraș cu un taxi pe apă într-o zi senină și răcoroasă, cuibăriți în scaunele de piele vișinie, în vreme ce traversam săltând laguna, apoi am stat în picioare pe punte, în bătaia vântului, privind orașul care se ivea la orizont, și două gânduri se luptau în mintea mea: exista pe lume ceva mai frumos, ceva mai scump? Aceasta era starea mea de spirit venețiană, uluire contra neliniște, ca atunci când te plimbi printr-un minunat magazin de antichități, unde la tot pasul sunt indicatoare ce-ți amintesc constant că trebuie să plătești pentru tot ce spargi.

6. Nora Roberts – Amețitor ca vinul (secolul al XXI-lea)

Veneția era o femeie, la bella donna, elegantă la vârsta ei, senzuală cu curbele ei unduitoare și misterioasă cu umbrele sale. Prima priveliște a ei, înălțându-se peste Canal Grande cu toate culorile sale zdrențuite și palide, ca niște rochii vechi de bal, înfierbânta sângele. Lumina de la un soare alb și palid aluneca peste frumusețea ei și se pierdea ca un hoinar peste venele sinuoase și peste curbele secrete.

Iată un oraș a cărui inimă bătea tainic și femeiesc și al cărui puls răzbătea din râuri adânci și întunecate.

Nu-i așa că te inspiră aceste rânduri pentru o vizită la Veneția? Pe mine, cu siguranță.

Dacă vrei să citești mai multe despre cărțile recomandate, găsești articolele dedicate în pagina dedicată cărților.