În prima parte, am povestit despre cele patru sate pescărești de pe coasta de vest, fiecare cu câte un sat-corespondent în interiorul insulei.
Limenaria
După Skala Maries, ne-am continuat drumul și am ajuns la Limenaria, al doilea oraș-port al insulei, o localitate cu aproximativ 3500 de locuitori. Inițial, Limenaria era un mic port folosit de pescarii din zonă, dar populația sa a crescut odată cu sosirea refugiaților din Asia Mică. Demne de menționat sunt Palataki (micul palat), unde a fost sediul unei firme germane care a concesionat extracția minereurilor neferoase din zonă, plaja Metallia, unde nisipul are diferite nuanțe, la apus având culoarea bronzului, datorită prafului provenit de la extracția minereurilor și singurul cinematograf în aer liber de pe insulă.
Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail
De la Limenaria, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, înălțată spre cinstirea ocrotitorului insulei. Mănăstirea găzduiește o comunitate de 25 de măicuțe, sub oblăduirea Mănăstirii Filoteu de pe Muntele Athos.
Mănăstirea se găsește într-o locație deosebită, pe o stâncă la poalele căruia se află o peșteră în care se găsește un izvor de agheasmă. În zilele senine, de la mănăstire se vede Sfântul Munte Athos.
La mănăstire se găsește relicva cea mai de preț a insulei, o așchie din pironul cu care a fost răstignit Isus, dar și icoana făcătoare de minuni a Sfântului Arhanghel Mihail. În paranteză fie spus, mi-ar fi plăcut ca cele două prețioase obiecte să fie expuse într-un loc mai vizibil, nu în colțul întunecat și înghesuit în care se află. dar poate există niște reguli bisericești la care nu mă pricep eu.
Mănăstirea a fost ridicată în anul 1080, de un om credincios, Luca din Theologos, care a decis să-și petreacă zilele care i-au mai rămas în post și rugăciune, drept pentru care s-a retras într-o peșteră din munți și acolo a trăit ca un ascet, singura sa preocupare fiind mântuirea sufletului. Oamenii credeau că are puteri tămăduitoare, așa că veneau la el ca să se vindece. Vestea despre minunile lui Luca s-a răspândit foarte repede, așa încât a devenit copleșit de mulțimea de bolnavi care veneau să-i ceară ajutorul și nu mai avea timp pentru rugăciune. Așa că a decis să plece și să se retragă în alt loc în care să se poată ruga în liniște. Așa a ajuns în locul în care se găsește azi mănăstirea. După câteva zile, Arhanghelul Mihail i-a apărut în vis, două nopți la rând și i-a poruncit să înalțe în acel loc o biserică, unde să vină oamenii să se roage și să se vindece. Luca a înălțat biserica și după trei ani a murit, așa cum îi spusese arhanghelul că se va întâmpla. După el au venit alți călugări, continuând să întărească comunitatea mănăstirească.
În timpul stăpânirii otomane, oamenilor li s-a interzis să participe la slujbe și, pentru că nu au respectat această interdicție, turcii au otrăvit apa din fântâna bisericii și au spurcat icoanele. Cînd au dat să fugă, cel care a otrăvit fântâna a fost trăznit, iar ceilalți s-au speriat și au vrut să fugă pe mare, dar corăbiile lor au fost scufundate de o furtună iscată din senin. Arhanghelul Mihail s-a arătat în vis călugărilor și le-a arătat unde să caute sursa de apă, sub stânca pe care era ridicată mănăstirea.
Mănăstirea are și un mic muzeu cu donații făcute de cei care poartă numele Mihail și de cei care lucrează în domeniul apărării, militari, pompieri, polițiști, deoarece Sfântul Mihail este „voievodul fără trup al oștilor cerești”. Am văzut o colecție impresionantă de săbii, pistoale, puști, hangere și uniforme militare.
Deasupra vechii mănăstiri s-a ridicat o biserică nouă, ctitorie a Statului Monahal Athos, cu ajutorul unor donații particulare. Se spune că este o copie mai mică a Sfintei Sofia din Constantinopol. Din păcate, nu poate fi văzută pe dinăuntru, așa cum fusesem avertizați de către ghidă. Partea și mai proastă e că nici măcar n-am putut să ne apropiem, așa că i-am văzut doat vârful acoperișului. Sinceră să fiu, nu prea pot să înțeleg lăcașurile de cult zăvorâte cu lacăte.
În rest, locul este minunat, măicuțele sunt primitoare și își așteaptă oaspeții cu dulciuri (bucățele de rahat) făcute la mănăstire.
Ai grijă cu ce te îmbraci, dacă vrei să vizitezi mănăstirea. Trebuie să ai o ținută decentă, fără fuste sau pantaloni scurți și cu umerii acoperiți. Eu credeam că pantalonii mei sunt destul de lungi, dar se pare că m-am înșelat, așa că am primit o fustă corespunzătoare :).
Aliki – locul celor puternici
După mai bine de o oră, am părăsit această oază de liniște și reculegere sufletească și ne-am îndreptat spre Aliki.
Aliki (alikies înseamnă cei puternici) păstrează urmele celor care au populat aceste meleaguri încă din secolul al VI-lea î.Hr. Se spune că a existat chiar și o regină pe nume Aliki, despre care însă nu se știu prea multe.
La Aliki se găsește cea mai veche exploatare de marmură din Thassos. Marmura a fost extrasă aici din secolul al VI-lea î.Hr. până în secolul al VI-lea d. Hr. Era specială prin culoarea sa deosebită și prin faptul că își menținea o temperatură constantă de 16 grade Celsius. Un golf chiar a dispărut în urma extracției neîncetate a marmurei timp de 14 secole.
Intrarea în sit-ul arheologic se face printr-o pădure de pini.
Prima relicvă cu care te întâlnești este sarcofagul roman. Aici mi s-a întâmplat ceva mai puțin plăcut. Atentă la explicațiile ghidului și preocupată să găsesc cel mai bun unghi pentru poză, am alunecat pe un bolovan și aterizat direct în nas. Noroc cu doi colegi de excursie care m-au recuperat rapid.
Când ajungi pe malul mării poți admira ruinele templelor închinate zeilor Dioscuri – Castor și Polux – și zeului Apollo.
După ce împăratul Constantin a oficializat în Bizanț religia creștină, creștinii au construit două biserici deasupra templelor abandonate, folosind rămășițele acestora ca materiale de construcție. La momentul când am vizitat noi sit-ul, se lucra intens la restaurarea ruinelor celor două biserici.
Cel mai mult mi-a plăcut că la Aliki sunt două plaje, de-o parte și de alta a sit-ului arheologic, cu nisip fin și ape de culoarea turcoazului.
După Aliki, am făcut o pauză de baie și soare la celebra plajă Golden Beach. Vă spun un secret. Nu m-a impresionat prea tare. Peisaj frumos, valuri (în rest apa a fost la fel de liniștită ca-n lighean) dar și șezlonguri și umbrele cam ponosite. Poate nu mi-a plăcut fiindcă era extrem, extrem de cald. Nu puteai să pășești pe nisip, atât era de fierbinte.
În partea a III-a, o să-ți povestesc despre localitatea mea preferată din Thassos, Panaghia. Așa că fii pe fază :).
Citește și alte articole (cel puțin) la fel de interesante despre Grecia:
Dorina Danila 