Nu departe de Hagia Sofia se găsește Topkapî Sarayi, fostă reședință a sultanilor otomani, timp de aproximativ 400 de ani (1465-1856). Este cel mai vizitat muzeu din Turcia și, în 1985, a intrat în Patrimoniul mondial al UNESCO. Mi-am dorit să vizitez acest palat încă de când am început să urmăresc serialul “Suleyman Magnificul – sub domnia iubirii” și iată că într-o zi noroasă de aprilie am bătut la porțile palatului. Nu la propriu, fiindcă este păzit cu strășnicie de soldați înarmați.

Palatul a fost construit într-o zonă cu vedere la Bosfor, Marea Marmara și Cornul de Aur, pe locul fostei acropole bizantine. Se pare că este cel mai mare și cel mai vechi palat care a „supraviețuit” până în zilele noastre. În anul 1453, sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul și, deoarece palatul împăraților bizantini devenise o ruină, s-a stabilit la Vechiul Palat. A ordonat construirea Noului Palat, care a fost terminat în 1465 și a fost denumit Topkapî sau Poarta cu Tunuri, datorită porții cu două turnuri asemănătoare cu tunurile folosite la asediul Constantinopolului. Sultanul Mohamed a denumit acest palat „Sălașul întru fericire”. Palatul a fost conceput astfel încât să întreacă în splendoare orice clădire construită de Bizanț în mileniul precedent.

Topkapî nu este de fapt un palat ci un complex de clădiri în care trăiau aproximativ 4000 de persoane: sultanul, familia sa, concubinele, favoritele, servitorii, gardienii, medicii, grădinarii, etc. Am intrat în prima curte (complexul are patru curți) prin Poarta Imperială. În fața mea, un rănd interminabil de turiști. Nicio speranță să scapi de aglomerație în Istanbul.

 

Am trecut în grabă (o să ajung vreodată să scriu “m-am plimbat agale”?) pe lângă Hagia Irene și ne-am îndreptat spre Poarta Salutului, poarta cu cele două turnuri, atât de cunoscută de fanii serialului “Suleyman Magnificul”.

Mi-a atras atenția un copac care părea că nu mai are trunchi ci doar scoarța și o scorbură uriașă, așa că e de mirare că mai stă în picioare (vorba vine, copac cu picioare).

 

Am pătruns în curtea a doua prin Poarta Salutului.

Curtea a doua arată cam așa:

 

Pe partea stângă, se găsește Sala Divanului. La nivelul superior al sălii este o fereastră cu zăbrele (aurite :D) de unde sultanul urmărea ședințele de consiliu conduse de Marele Vizir. În această sală erau primiți ambasadorii și aveau loc diverse ceremonii.

 

Între Sala Divanului și harem se găsește Turnul Justiției, cea mai înaltă structură a complexului.

 

Tot în curtea a doua se găsesc trezoreria și sala armelor, unde sunt expuse arme și armuri din diverse perioade.

Intrarea în curtea a treia se face prin Poarta Fericirii. Sultanul se așeza pe tronul amenajat în fața acestei porți pentru a asista la diverse ceremonii. Tot aici se organizau și funeraliile sultanului.

A treia curte cuprinde clădiri folosite îndeosebi de sultan. Aici se găsesc Camera de Audiență și Clădirea Tezaurului (patru încăperi cu bijuterii și articole vestimentare).

 

 

Tot în curtea a treia sunt și Încăperea Relicvelor Sacre și Biblioteca sultanului Ahmad. Nu am reușit să le vedem, le-am programat pentru vizita următoare.

În curtea a patra se găsesc clădiri adăugate mai târziu. Este curtea care mi-a plăcut cel mai mult. Are câteva pavilioane și chioșcuri frumos decorate, are vedere la Bosfor și are multe flori.

Am încercat să-mi dau seama care era balconul sultanului Suleyman. Nu cred că am reușit.

 

Ultima clădire pe care am vizitat-o a fost haremul, unde locuiau concubinele sultanului (300-800 de femei).

Singurii bărbați, în afară de sultan, care aveau acces în harem erau eunucii. Camerele unde locuiau eunucii sunt chiar la intrarea în harem.

   

Am avut ghinion fiindcă o parte din încăperi, inclusiv câteva din apartamentul sultanei-mamă, cea care conducea haremul, erau în renovare. Asta înseamnă că trebuie să mă întorc cândva :).

Am văzut totuși câteva camere din harem, băile, curtea concubinelor și am parcurs Drumul de aur, numit așa fiindcă pe aici trecea sultanul și arunca monede în calea lui.

Există chiar un spațiu de rugăciune (moscheea haremului).

Înainte să ajung la Topkapî, îmi imaginam haremul ca partea cea mai spectaculoasă a palatului. Nici vorbă de așa ceva. Arată ca un fel de închisoare, așa cum am putut constata și la Palatul Dolmabahce, de altfel.

Există și o excepție, Sala Imperială. Când am intrat, s-a făcut dintr-o dată liniște deplină. Toată lumea era ocupată să admire sau să fotografieze. Grea misiune, asta cu fotografiatul, în îmbulzeala în care ne găseam.

   

Am ieșit din harem prin Curtea favoritelor, o curte obișnuită, departe și la propriu și la figurat de celelalte curți ale palatului.

Palatul a devenit muzeu în anul 1924, printr-un decret a lui Mustafa Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne.

TIP: Când planifici călătoria la Istanbul, nu fă ca mine să vezi toate cele trei obiective importante în câteva ore. Alocă Palatului Topkapî o zi întreagă, mai ales dacă e primăvară. Eu o să fac asta la vizita următoare. Iar la întoarcere, îți aștept poveștile.

Recomandări de lectură:

• Coloana șerpuită – Jason Goodwin
• Oracolul din Stambul de Michael David Lukas
• Ucenicul ahitectului de Elif Shafak
• Harem de Colin Falconer.