Într-o zi mohorâtă de aprilie am fost în vizită la … amazoane. Nu în Grecia, așa cum ați putea crede, ci în Turcia, pe țărmul sudic al Mării Negre, în orașul Samsun.
Există mai multe legende despre amazoane și originile lor. Una dintre ele indică Samsun ca locul în care au trăit între 2000 și 1000 î.Hr.
Conform legendei, amazoanele au trăit în orașul Themiscyra, de pe râul Thermodon în Asia Mică (în provincia Samsun de astăzi), într-o societate reglementată strict și exclusiv de către femei. Homer le descrie în Iliada ca „femeile care merg la război ca niște bărbați”. Ele erau călărețe excelente și învățau, încă din copilărie, să tragă cu arcul și să mânuiască toporul și scutul în formă de semilună. Ca să poată trage mai bine cu arcul își amputau sânul drept.
Povestea spune că amazoanele au luptat sub comanda lui Agamemnon în bătălia de la Troia în 1200 î.Hr. și că au apărat Anatolia sub comanda reginei Penthesileia, care mai târziu a fost ucisă de Ahile.
Nici nu m-am apropiat bine de așa-numita Insulă a Amazoanelor, că am fost întâmpinați de trei statui uriașe, o amazoană și doi lei.
Amazoana are o înălțime de 12,5 metri, 4 metri lățime și o greutate de 6 tone. Este înarmată cu un scut și o lance și este păzită de doi lei anatolieni uriași (24 m lungime, 11 m înălțime și 8 m lățime). Leii simbolizează puterea și curajul amazoanelor, femei puternice, curajoase și neînfricate.
Dacă ești norocos să ajungi înainte de ora 16,00, prin ușa frumos ornamentată din gura leului, intri într-un fel de expoziție care te transportă brusc în lumea amazoanelor, Eu am reușit doar să zăresc câteva statui de amazoane și o scară pe care puteai urca spre ochii leului, ca să admiri parcul de la înălțime. Aș fi putut să fac asta dacă domnul care era de serviciu nu mi-ar fi arătat ceasul și nu m-ar fi poftit, destul de brutal, afară. Nici vorbă de vreo limbă pe care să o înțeleg. Doar gimnastica mâinilor.
Destul de dezamăgită, am înfruntat vântul tăios și am făcut o plimbare pe faleză, spre satul amazoanelor.
Aici, viața de zi cu zi a neînfricatelor războinice este ilustrată de 25 de figurine de ceară, amplasate în corturi, în peșteră sau la … închisoare. Ups, figurinele de la închisoare reprezentau doi bărbați. Firesc dacă ne gândim că amazoanele nu aveau voie să se căsătorească, deoarece căsătoria era considerată o formă de sclavie. Cu toate acestea, pentru perpetuarea speciei, ele se împerecheau (poate că nu sună prea bine, dar asta era) frecvent cu bărbații din societățile din apropiere sau cu prizonierii de război. Scopul odată atins, deținuții erau folosiți ca sclavi sau uciși. Dacă nășteau băieți, îi alungau sau chiar îi omorau.
Una dintre cele mai cunoscute legende despre amazoane îi are ca protagoniști pe Hercules și pe Hippolyta. Hercules, cel mai puternic războinic din mitologia greacă, a avut de îndeplinit douăsprezece sarcini. A noua sarcină îl poartă pe Hercules, împreună cu Tezeu, Telamon si Peleu, spre țărmurile Pontului Euxin, de unde trebuia să-i aducă regelui Euristeu cingătoarea de aur a reginei amazoanelor, Hippolyta. Brăul i-a fost dăruit acesteia de tatăl său, Ares, zeul războiului. Hippolyta este pregătită să-i dea lui Hercules cingătoarea, dar Hera, deghizată în amazoană, le instigă pe acestea la luptă împotriva lui Hercules și a vitejilor săi. La sfârșitul bătăliei, văzând câte amazoane au fost ucise, Hippolyta îi dă cingătoarea, cu care Hercules pleacă spre Micena.
N-am părăsit satul înainte să fac un selfie în oglindă. Aveau amazoanele oglindă? Ce mai contează. În parc era una, care părea de pe vremea lor :).
Am aruncat o ultimă privire spre mare și, dincolo de ea, spre România și am plecat în grabă din parc. Ploaia stătea să vină.
Cred că mi s-a făcut dor să recitesc Legendele Olimpului.
Dorina Danila 
Amazoanele, femeile războinice care trăiau la malul Mării Negre
În Evul Mediu, secolele XIV – XV, se discuta despre un Zid Uriaş numit al Amazoanelor, care ar fi existat aproape de malul Mării Negre, în locul unde astăzi se găseşte Mangalia. Militarul burgund Wallerand de Wawrin, ajuns în 1445 în acest port, numit de el Panguala, scria: “Pentesileea, regina amazoanelor a pus să îl clădească după ce Hercule şi Tezeu au intrat pe furiş şi s-au luptat cu Hipolita şi Menalipa. Portul este ocrotit de un zid puternic, care înaintează în mare…şi portul este între zid şi ţărm. În vremurile de demult, nimeni nu putea pătrunde de pe mare în Regatul Amazoanelor, care se numeşte acum Regatul Sciţiei, dacă nu pătrundea prin strâmtoarea dintre zid şi ţărm, care se întindea cam 20 de leghe franceze… Dar acum, acel zid este stricat şi dărâmat în multe locuri şi multe vase se zdrobesc acolo împinse de furtună”.
Despre miticele amazoane s-a scris mult de-a lungul secolelor.
Ar fi fost ridicat de Penthesileea, după ce eroii Heracles (Hercule) şi Tezeu s-ar fi luptat cu războinicele amazoane. Iată ce scria Christine de Pisan (1364-1439), mare scriitoare a epocii medievale, în opera sa “Cartea cetăţii Doamnelor” (Cartea celor 3 Virtuţi): “Vestea vitejiei lor a ajuns şi în Grecia, care era o ţară îndepărtată… Aflară că aceste doamne nu osteneau să cucerească noi şi noi ţinuturi, cum îi trec prin foc şi sabie pe cei ce nu li se supun. Grecii au fost înfricoşaţi la auzul veştilor, temându-se că îi vor cuceri şi pe ei… Hercule spuse că nu vrea să aştepte şi să invadeze ei primii”… Aşadar, Heracles, Tezeu – rege al Atenei şi o armată uriaşă de soldaţi şi o flotă mare de corăbii plecară spre ţinutul amazoanelor (“au împânzit Marea cu corăbiile lor”). Grecii nu fuseseră provocaţi dar au decis să atace… Au ajuns pe malul regatului lor dar pentru că amazoanele erau viteze şi aprige, ei nu au îndrăznit să intre în port sau să debarce în timpul zilei. Au atacat noaptea, fără să fie provocaţi, au distrus aşezări, au jefuit şi au omorât femei neînarmate.
Amazoanele erau conduse de regina Orithya, mama viitoarei regine Penthesileea, care a ordonat ca armata de femei războinice să fie gata de luptă. Două tinere prinţese, Hippolita şi Menalippe nu au avut răbdare şi au plecat la război înaintea oştirii, dornice de răzbunare. Au dat chiar peste Heracles şi Tezeu. Au reuşit să îi dărâme de pe cai şi au fost foarte aproape să îi învingă. Au căzut în cele din urmă prizoniere iar cei doi eroi s-au îndrăgostit de ele. Regina Orithya a cerut atunci pace, încercând să îşi elibereze fetele. Menalippe a scăpat dar Tezeu nu a vrut să renunţe la Hippolita şi a cerut-o de soţie… Regina a acceptat. Se spune că după moartea Orithiei, noua regină, fiica ei Penthesileea a ordonat ridicarea Zidului Amazoanelor, pentru ca pe viitor, în Ţara Fiicelor lui Ares să nu mai poată veni invadatori aşa cum făcuseră grecii… Cu timpul, amazoanele s-au retras spre Nordul Pontului Euxin, unde se spune că s-au însoţit cu sciţii şi i-au născut pe sarmaţi. În vestul Mării Negre, de pe urma lor a rămas Mitul acestui Zid de la Mangalia….
Potrivit istoricului antic Herodot, sciţii, o civilizaţie destul de avansată în vremea sa, aveau femei războinice, cărora le era interzis să se căsătorească înainte de a-şi ucide duşmanii. O serie de descoperiri arheologice prezentau mormintele femeilor cu arme şi cicatrici de luptă, iar unele cercetări pe baza ADN-ul au indicat faptul că 20-30% dintre înmormântările din antichitatea localizate în stepele din jurul Mării Negre au fost ale unor astfel de femei războinice.
Obiectele descoperite în mormintele de femei au inclus armuri, vârfuri de săgeţi din bronz, pumnale, săbii, hamuri de cal, având semne că au fost utilizate. Rămăşiţe ale pielii au oferit detaliile unor tatuaje de război, forma picioarelor a dus la presupunerea că acestea călăreau, iar rănile care ar fi provocat moartea ar fi fost căpătate în luptă. Potrivit altor mprturii din Antichitate, amazoanele ar fi trăit pe ţărmul de nord al Mării Negre şi la gurile Istrului (Dunării). „Zeul (Apolo) se îndreaptă spre Xanthos, ducându-se la amazoanele cele dibace la călărie şi spre Istru”, scria Pindar, cel mai de seamă poet liric al Tebei, care a trăit în secolul V î. Hr. „Artemis este numită Istriana, fie după Isru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemenea, o cinstesc şi pe Artemis”, afirma acelaşi poet antic.
O serie de mărturii păstrate de la autorii antici prezentau preocupările de îngrijire şi înfrumuseţare ale triburilor din care ar fi făcut parte şi femeile războinice. Herodot menţiona modul în care sciţii foloseau sauna pentru a-şi curăţa trupurile şi oferea detalii despre băile de aburi în care era întrebuinţată cânepa. Herodot, de asemenea, afirma că femeile sciţilor preparau o mască de înfrumuseţare, dintr-o pastă de chiparos, cedru, tămâie, amestecate cu apă. Soluţia era aplicată pe feţe înainte de culcare, iar a doua zi amazoanele se trezeau cu pielea curată. Amazoanele îşi protejau pielea de temperaturile extreme ale stepelor şi de durerile provocate de călărie, prin aplicarea unor unguente pe bază de grăsime, afirmau alţi autori antici.
În scrierile autorului grec Hipocrate, acesta afirma că femeile sarmaţilor se luptau cu duşmanii cât timp erau fecioare şi că nu se măritau până când fiecare dintre ele nu ucidea trei duşmani. Şi autorul antic Pomponius Mela susţinea că femeile războinice aveau datoria de a ucide înainte de se căsători. „Sarmaţii sunt războinici liberi, neînfrânaţi şi până într-atât de sălbatici şi cruzi, încât femeile merg la război împreună cu bărbaţii. Când ajung mari se îndeletnicesc să străpungă duşmanul, lucru atât de important încât faptul de a nu fi ucis pe nimeni este socotit o necinste; iar ca pedeapsă fata nu se mai mărită”, scria Pomponius Mela.
ApreciazăApreciat de 1 persoană