Poveștile Castelului Corvinilor

Castelul Corvinilor, numit și Castelul Huniazilor sau Castelul Hunedoarei, este unul dintre cele mai frumoase castele gotice din Europa.

Ioan de Hunedoara a ridicat castelul, în secolul al XV-lea, pe o stâncă, deasupra pârâului Zlaști. Castelul este o construcție impunătoare, cu turnuri, acoperișuri înalte acoperite cu țiglă colorată, bastioane și un donjon.

castelul-corvinilor

Continuă lectura

Reclame

Poveștile turnurilor cu ceas

Berna, Elveția

Turnul cu ceas (Zytglogge) din centrul orașului vechi este, împreună cu ursul, simbolul capitalei Elveției și locul de întâlnire al loaclnicilor și turiștilor.

A fost construit, în mare parte din lemn, la poarta de vest a orașului (1218-1220). După ce zidurile orașului au fost mutate spre vest, turnul a fost abandonat o perioadă, iar apoi transformat în închisoare. A fost distrus într-un incendiu în 1405 și a fost reconstruit din piatră. I-a fost montat un ceas. dar acesta s-a defectat la scurtă vreme și a rămas așa mai mult de un secol. În 1530, a fost reparat și i s-a instalat un mecanism complicat. De atunci a fost refăcut de multe ori, dar ceasul a funcționat fără întrerupere. Aspectul actual este influențat de stilul baroc, datând din 1770-1771.

Ceasul este decorat cu figurine care încep să se milte cu patru minute înainte de ora fixă: un cocoș, câțiva urși, un bufon care dansează, Chronos cu clepsidra sa.

Din vârful turnului, poate fi admirată splendida panoramă a orașului Berna.

Verona, Italia

Torre Dei Lamberti, cel mai înalt turn din Verona, cu excepția celor de telefonie, a fost construit în secolul al XII-lea, în Piazza Delle Erbe. În secolul al XIV-lea a fost lovit de fulger, iar ceasul i-a fost adăugat în secolul al XVIII-lea. Are 84m și, din vârful lui, poți admira orașul îndrăgostiților.

Turnul cu ceas de la poarta Castelvecchio (1354-1376), este unul dintre cele șapte turnuri ale castelului din Verona.

Praga, Cehia

Ceasul astronomic din Praga (Pražský orloj) este un ceas astronomic medieval aflat în piața din Centrul Vechi al orașului Praga, pe zidul sudic al primăriei. A fost construit în 1410 și renovat în 1490, iar legenda spune că ceasornicarului care l-a renovat i s-au scos ochii ca să nu mai producă vreodată o asemenea capodoperă.

În fiecare zi, la oră fixă, ceasul oferă trecătorilor un adevărat spectacol: figurinele se mișcă deasupra cadranului superior, care indică ora și poziția soarelui și a lunii, iar cadranul inferior arată numele sfântului sărbătorit în ziua respectivă și semnele astrologice.

Ceasul este decorat, în partea superioară, cu patru figurine care reprezintă Vanitatea, Zgârcenia, Moartea și Invidia.

Sibiu, România

Turnul Sfatului (Hermannstädter Ratsturm) se află deasupra gangului care face trecerea dintre Piața Mare și Piața Mică din Sibiu.

Turnul a fost construit în secolul al XIII-lea, deasupra porții de intrare în cea de-a doua centură de fortificații a orașului. Turnul a fost refăcut de mai multe ori, iar din construcția inițială nu se mai păstrează decât nucleul ridicat până la nivelul primului etaj. Pe o placă de piatră poate fi citită următoarea inscripție: „HAEC TVRRIS TOTALITER PRAEPARATA EST A.D. 1588 DIES 3 AVGVS.”, adică: „Acest turn este pregătit în totalitate în ziua de 3 august a Anului Domnului 1588.”

Povestea narcisei

Narcisa este o plantă perenă din familia Amaryllidacea, cu flori albe sau galbene, mai rar portocalii sau roz și cu un parfum puternic.

Originea numelui narcisei este uneori legată de Narcis, care, în mitologia vechilor greci, era un tânăr de care se îndrăgosteau fără succes toate nimfele.El a fost blestemat de Nemesis, zeița răzbunării, să se îndrăgostească de el însuși. Dorind să-și îmbrățișeze propria sa imagine din apă, Narcis s-a înecat, iar la moartea lui au apărut narcisele, flori cu capul în jos, asemenea lui Narcis.

Dar numele se pare că vine, de fapt de la mirosul amețitor, narcotic (narcao, în limba greacă înseamnă a ameți, a amorți) al unei specii de narcise care creștea în Grecia, cu mult înainte de povestea lui Narcis.

povestea-narcisei

Continuă lectura

Povestea zambilei

Zambila sau Hyacinth-ul este o plantă bulboasă din familia Asparagaceae, originară din estul Mării Mediterane, începând din sudul Turciei până în nordul Israelului. Se pare că există în jur de 2000 de tipuri de zambile, de toate culorile, roz, albastru, portocaliu-somon, violet închis, etc. Una dintre ele, Midnight Mystic, foarte rară, are florile de culoare neagră.

Continuă lectura

Povestea lalelei

Primele lalele nu au apărut în Olanda, așa cum pare să creadă multă lume, ci într-unul dintre cele mai neprielnice locuri de pe Pământ, în Asia, mai exact la granița dintre China, Tibet, Rusia şi Afganistan. De la poalele munților Tian Shan, laleaua sălbatică s-a răspândit spre Vest și a ajuns pe malurile Mării Negre, pe teritoriul Turciei de astăzi.

Povestea lalelei

Simbolistică

Laleaua a devenit pentru turci un simbol al vieții și al fertilității, o floare cu semnificaţie aproape divină. În limba turcă, laleaua se numeşte laleh și, în alfabetul arab, cuvântul are aceleaşi litere ca şi Allah. Laleaua a devenit, astfel, floarea lui Dumnezeu. Războinicii otomani foloseau simbolul lalelei ca să-i protejeze în bătălii, purtând haine decorate cu lalele, în ciuda interdicției islamice de a reproduce orice formă de viaţă. După ce această interdicție a fost ridicată, laleaua a devenit un motiv principal în arta islamică otomană și a fost reprezentată nu doar pe produsele ceramice (faimoasa faianță de Iznik) ci și pe robele sultanilor sau pe armurile imperiale. Continuă lectura

Pantofii cei noi ai Cenușăresei

Se zvonise prin târg că cercetătorii britanici au descoperit că pantofii de sticlă ar putea fi nu numai nepractici, ci de-a dreptul dăunători. Concret, ei au demonstrat că Cenușăreasa ar putea purta o pereche de pantofi din sticlă, cu singura condiție să stea complet nemișcată. Și cum rămâne cu minunatele piruete cu care l-a fermecat pe prinț? S-ar putea transforma într-un adevărat dezastru.

Sursa foto
Sursa foto

În plus, coeficientul de frecare al sticlei pe piatră este de 0,42, prea mic, așa încât exista pericolul ca Cenușăreasa să alunece atunci când va bate miezul nopții și va fi nevoită să dispară. Continuă lectura

Cu cât mai mulți, cu atât mai bine de Anne Fine

Despre autoare: 

Anne Fine (n. 1947, Leicester) este o scriitoare britanică foarte cunoscută pentru cărțile sale pentru copii, deși a scris și cărți care se adresează celor mari. A scris prima carte la 24 de ani, când s-a născut prima sa fiică și nu a putut merge la bibliotecă să împrumute o carte, așa că s-a apucat să scrie chiar ea una. Și bine a făcut, nu? Cea mai cunoscută carte a ei este Mrs. Doubtfire.

A studiat Istorie și Științe Politice, este căsătorită și are două fete, Cordelia și Ione. Locuiește în Barnard Castle, Anglia.

De-a lungul carierei, a câștigat mai multe premii: Guardian Prize, Whitbread Awards, Carnegie Medal ș.a.

Despre carte: 

Cu cat mai multi, cu atat mai bineProdus publicat în 2008 de Aramis
Data apariției: Ianuarie 2008
Colecția Crăciunul cu Aramis
Tip copertă: Broșată
Număr pagini: 184
ISBN: A667

De Crăciun, familiile se reunesc pentru a petrece sărbătorile împreună. Familia Mountfield nu face excepție, așa că se reunesc sub același acoperiș străbunica Natasha, Ida, sora străbunicului, mătușile Miriam și Susan, unchii Tristram, Geoffrey și Digby, bunicul, câinele Bruno, verișorii Titania, Sylvia și Sylvester. Plus membrii familiei: mama Tansy, tatăl James și copiii Harry și Ralph. Și să nu uităm de Albert, copilul din vecini, pe care părinţii par să-l piardă mereu. Continuă lectura

Călătoria cafelei turcești prin lume

Așează-te comod pe un divan, pune-ți la îndemână ceașca preferată de cafea și citește o poveste cu … aromă de cafea turcească. Înainte să pornim în călătoria noastră imaginară prin lume, cred că trebuie să afli ce este, de fapt, cafeaua turcească. Nimic altceva decât un mod de preparare a cafelei nefiltrate. Boabele de cafea sunt mai întâi prăjite, apoi măcinate fin și fierte în apă cu zahăr, într-un ibric special (cezve, în limba turcă). Înainte de a fi servită, trebuie lăsată să se „așeze”, mai exact să se sedimenteze. Este o procedură care durează destul de mult, așa încât trebuie să te înarmezi cu răbdare. Continuă lectura

Povestea pantofilor cu toc

Nu știu cine a inventat tocurile, dar toate femeile îi sunt recunoscătoare.” (Marilyn Monroe)

Tocurile, o invenție minunată, menită să aducă femeilor care le poartă un plus de eleganță și rafinament. Dar cum au apărut tocurile? Cine le-a purtat prima dată și de ce?

Pantofii cu toc au fost purtați încă din Egiptul Antic, atât de către femei cât și de către bărbați, dar numai în timpul ceremoniilor. În Roma Antică, doar femeile cu o reputație proastă purtau pantofi cu toc, acesta fiind singurul accesoriu care le deosebea de celelalte femei.

Tocul a fost, la început, un accesoriu pe care-l purtau călăreții persani. Când se ridicau în scările şeii, tocurile îi ajutau să îşi menţină poziţia în timp ce trăgeau cu arcul. Mai aproape de zilele noastre și cowboy-ii americani folosesc pentru călărie celebrele cizme cu toc, inventate în secolul al XIX-lea și folosite și azi.

140617_EYE_PersianRidingShoe.jpg.CROP.original-original-min
Pantofi de călărie persani (sursa: http://www.slate.com)

Moda persană a tocurilor a fost preluată atât de aristocraţii cât și de burghezii din Europa, considerându-se că le permite bărbaților să-și etaleze nivelul social și că le conferă o atitudine virilă.

Pe la 1400, au apărut în Turcia așa-numitele chopines care au avut o mare popularitate până în secolul al XVII-lea. Acești pantofi cu platformă au început să fie utilizați de aristocratele europene pentru a le ajuta să nu-și murdărească rochiile când circulau pe străzile nu prea curate din orașe. Înălţimea platformelor pe care se cocoţau veneţienele putea să ajungă până la 24 cm, aşa încât nu e de mirare că aveau nevoie de unul sau doi asistenţi ca să le ajute să se încalţe. E de mirare că nu cădeau în nas la fiecare pas.

mfa-1740s-chopines-min
Chopine veneţiene (sursa: http://www.abeautifulwomaninvenice.com)

În ce le privește pe concubinele chineze și pe cadânele din Turcia, se speculează că erau nevoite să poarte platforme foarte înalte pentru a fi împiedicate să fugă.

c0f7018cf14fa37c0b8ad311c4575772
Qabaqib otomane, înălţime 24 cm (sursa: Pinterest)

La mijlocul secolului al XVI-lea, Caterina de Medici, scundă de înălțime și cu o conformație a corpului care nu se încadra în standardele de frumusețe ale vremii, a purtat la nunta ei cu Henri de Valois o pereche de platforme de 5 cm ca să pară mai înaltă. Doamnele de la curtea franceză i-au urmat de îndată exemplul și au început și ele să poarte tocuri.

Tocul a reapărut apoi la curtea Regelui-Soare Ludovic al XIV-lea, unde atât îmbrăcămintea cât și pantofii pe care-I purtau nobilii erau foarte înzorzonaţi. Regele Soare iubea luxul și era destul de scund (1,63 metri) așa încât pantofii săi aveau tocuri de 10 centimetri. Pe pantofi erau pictate scene de luptă, iar tocurile aveau mereu culoarea roşie.
Tocul a devenit astfel un simbol al statului social, iar tocul vopsit în roşu era strict apanajul aristocraţilor.

140617_EYE_Louis.jpg.CROP.original-original-min
Regele Ludovic al XIV-lea (sursa: http://www.slate.com)

Oamenilor de rând nu le era permisă încălţarea unui astfel de pantof cu toc roşu, iar cei care încălcau acest ordin riscau decapitarea. Probabil de aici s-a inspirat Christian Louboutin când a inventat celebra sa talpă roșie.

Moda franceză a pantofilor cu toc a ajuns și în Anglia. Regele Carol al II-lea, chiar dacă era mai înalt (1,85 metri), apare în tabloul făcut cu ocazia încoronării sale (1661) cu o pereche de pantofi roşii cu tocuri enorme.

Pantofii unisex au fost la modă până la sfârșitul secolului XVII, când bărbații au început să poarte un toc pătrat, mai solid și mai mic, iar tocul femeilor a început să fie mai subțire și mai curbat.

Treptat, bărbații au renunțat să mai poarte tocuri, astfel încât la 1740, acestea dispăruseră total din garderoba masculină. Femeile au mai continuat o vreme să poarte tocuri. În 1791, în timpul Revoluției Franceze, a fost interzisă purtarea pantofilor cu toc pentru că erau asociați cu opulența specifică epocii imperialiste. Cu toate acestea, în 1793, Maria Antoaneta, în drumul său spre eșafod, a purtat pantofi cu tocul de 5 centimetri.

Pantofii cu toc au revenit la modă la mijlocul secolului al XIX-lea.

AN9933519FILE - In this Apr
Pantofii purtați de Judy Garland în filmul „Vrăjitorul din Oz” (sursa: http://www.independent.co.uk)

După un secol, au fost creați pantofii stiletto, al căror toc era inspirat de celebrul pumnal italian cu lamă fina. Ei au fost imediat asociați cu imaginea de femeie fatală, cu puternice conotații erotice.

christian-louboutin-so-kate-120-pointed-toe-stiletto-pumps-black-patent
Pantofi stiletto Christian Louboutin (sursa: mylouboutins.com)

Mișcarea feministă din perioada anilor 1970 nu încuraja purtarea pantofilor cu toc, deoarece se considera că o femeie pe tocuri nu putea fugi suficient de repede astfel încât să se apere de un eventual atac masculin. În plus, tocurile erau asociate mai degrabă cu femeile catalogate drept “ușoare”.

Astăzi, tocurile sunt purtate în cele mai diverse ocazii, la birou, la petreceri, la cumpărături sau la școală. Abia aștept să vină prima zi de școală. Va fi un prilej foarte bun de etalare a noilor achiziții în materie de pantofi.

Viața e scurtă, tocurile tale nu ar trebui să fie. (Brian Atwood)

Simboluri de Paște: Ouăle decorate

Unul dintre cele mai vechi simboluri pascale din lume este oul pictat. Oul a fost asociat cu viața și cu reînnoirea naturii încă din cele mai vechi timpuri, începând cu festivalurile păgâne care celebrau primăvara. Perșii și egiptenii credeau că viața a început de la un ou, iar în antichitate, în Roma, China și Grecia ouăle erau cadouri de primăvară. În Evul Mediu, membrii familiilor regale dăruia ouă învelite în foițe de aur. Continuă lectura